Regrete dupa 6 ani de parinteala

De când ma stiu, mi-am dorit copii, imi doresc si de acum incolo multi copii in viata mea, ii simt aproape si pe langa ei sunt eu insami.

Dupa ce am pierdut prima sarcina (o pierdere te invata cat de pretios e lucrul dorit), am tanjit dupa un copil pe care sa il invat. Un copil al meu, pe care sa il invat asa dupa cum dedicam ceasuri din timpul meu invatand si iubind copiii altora. Dumnezeu mi l-a dat pe Baietelul de argint, care e un copil absolut minunat. Este exact cum mi l-am imaginat, ca niste raze de soare prin frunzisul unei paduri de primavara, cu un punct de vedere al lui, calm, intelegator, sensibil, tandru, inteligent. Nu l-as schimba pe nici un alt baietel, va spun sincer.

M-am straduit sa fiu o mama buna pentru el, si nu imi pare rau de nici un efort. Totusi, sunt cateva lucruri pe care le regret, si pe care vreau sa vi le impartasesc si voua, in speranta ca veti evita greselile mele, iar eu mi le voi corecta.

Nu vorbesc aici de momentele de manie, uneori justificate doar de oboseala si morocanosenia mea, nu de comportamentul lui. Nu vorbesc de pedepse. Eu consider ca un copil trebuie sa stie si de limite. Trebuie sa se poarte cuviincios in public, sa fie politicos, sa se infraneze atunci când e necesar. Din pacate, in ultimii patru ani de viata a lui S., nu am avut cum sa ies prea mult cu el in public. Familia noastra a fost mereu impartita, in majoritatea timpului eu cu Cati in casa, facand terapie, S. cu tati afara (iar tati e cel mai permisiv dintre noi).

Vorbesc de greselile pe care eu le-as fi putut evita.

  • M-am straduit sa fac cu S. activitati Montessori de transfer, turnare, lustruire, etc. A fost distractiv. Dar nu l-am invata sa duca singur lingura la gura, ci doar sa transfere bilute cu lingura. Am facut nenumarate exercitii pentru imbunatatirea motricitatii fine, in afara de cele mai la indemana si mai folositoare, acelea de a-l lasa sa ia bucatele mici de mancare pe care sa le mestece si sa le inghita singur. Am amanat introducerea solidelor pana in momentul in care S. a inceput sa se inece si sa vomite daca simtea o bucata mai mare in mancare. Putea sa mestece un covrig, putea sa roada un biscuit, dar multa vreme a mancat totul pasat. Din pricina aceasta, a refuzat textura fructelor intregi, a legumelor nepasate. Lucrurile nu s-au imbunatatit in timp, iar noi a ales calea cea mai usoara, aceea de a-l hrani si de a-i pasa. Ba chiar, atunci când refuza sa stea potolit la masa, de teama sa nu piarda in greutate, sa nu ii lipseasca vitaminele si nutrientii, l-am tinut ocupat cu desene animate. S-a invatat un copil mofturos, care face mereu nazuri la mancare si noi ne-am creat, in timp, batai de cap usor de evitat la vremea respectiva. Da, acum poate manca singur cu lingura, la 5 ani nu il mai hranim noi. Dar stam mereu cu gura pe el sa termine din farfurie, iar gusturile lui sunt, in mare parte, nesanatoase. Legume crude? In visele noastre! Mananca prea mult prajit, prea mult zahar si alimente rafinate, iar maselele lui au de suferit, la fel ca si ficatul, sunt sigura. Fricile mele l-au limitat si i-au facut rau.
  • As fi vrut sa nu il obisnuim cu gustul dulce. I-am fi facut un mai mare serviciu daca nu am fi introdus dulciurile prea curând (si asa, le-am introdus dupa doi ani), sau daca le-am fi limitat.
  • Am facut multe exercitii, tot de inspiratie Montessori, de incheiat nasturi, capse si fermoare. Cu toate acestea, l-am ajutat mereu sa se imbrace, pana intr-acolo incat si acum, ca sa nu întârziem la gradinita, il asistam noi. Se poate imbraca singur, nu e vorba de capacitatea lui de a face asta, pur si simplu nu vrea sa o faca. Nu i se pare necesar sa depuna efortul…iar noi nu suntem suficient de fermi si consecventi sa ii impunem independenta.
  • Nu am fost consecventi in a implementa obiceiuri bune pe care sa le faca SINGUR, cum ar fi: spalatul pe dinti (se bazeaza tot pe mine); curatenia in camera lui (poate, are momente când face singur luna, de la strans jucariile la dat cu aspiratorul si facut patul), dar nu face mereu; dusul hainelor murdare in cosul de rufe; dusul farfuriei in chiuveta; ajutat in casa la diverse treburi marunte;
  • L-am invatat lenes, când puteam sa il invatam comod. L-am invatat egoist, sa astepte de la altii, in loc sa il invat atent si saritor. Lucrurile nu stau chiar asa de rau, are zile bune când ne intelegem; sunt insa clipe când se poarta ca un copil razgaiat, si asta m-a pus mult pe gânduri. Se vede ca ii lipseste ceva, iar acest ceva nu e nici timpul acordat, nici atentia noastra dedicata exclusiv lui, nici partenerii de joaca, ci responsabilitatea.

Dupa cateva discutii cu Bob Doman (puteti citi despre experienta lui cu fiul sau aici)  si cateva articole (cum e acesta), mi-am dat seama ca am gresit mult  fata de S., facandu-i viata prea usoara. L-am cocolosit si a devenit rasfatat, iar prin asta nu i-am facut nici un serviciu. Personalitatea lui nu e mai placuta, atitudinea in fata provocarilor nu e mai buna.

In 2015, va spun sincer, nu imi pasa daca S. nu va invata capitalele Europei, sau daca nu va sti sa faca calcule complicate. Vreau sa ne concentram pe a se imbraca singur, a respecta regulile, a avea un set de treburi bine stablilit in gospodarie si responsabilitati mai multe. Sa faca tot ce poate face singur, sa invete sa astepte, sa faca activitati care sunt nu numai distractive, ci si folositoare.

Poza urmatoare am descarcat-o de pe Facebook, de pe grupul Imi Place Montessori. In curând S. va avea o lista (cu imagini) potrivita varstei lui, in camera lui si in baie:

chorelist

Pentru noile mamici, am un singur sfat: când faceti activitati, urmariti functia. Il ajuta jucaria aceea sa puna si sa scoata obiecte din recipient? Foarte bine! Sa invete sa puna si jucariile in cos, si sa va asteptati sa o faca de fiecare data. Joaca in bucatarie sa aiba drept finalitate capacitatea copilului de a-si face singur micul dejun, de a-si turna singur laptele, de a-si unge singur painea prajita cu unt si de a nu mai astepta sa fie servit de altii. Jucaria sau cartea cu nasturi sa aiba drept scop capacitatea de a se imbraca singur fara sa taraganeze. Le dam când sunt mici o matura si un faras pe masura lor, sa exerseze “abilitati practice” dupa metoda Montessori De ce nu, la cinci-sase ani, sa ii lasam sa dea cu aspiratorul si cu mopul in realitate? Stiu bine ca al meu baiat, când vrea, face chiar o treaba excelenta! E bine sa aiba o rutina de activitati sanatoase, sa invete sa fie politicos si sa nu intreaca masura. Fiti fermi si aveti asteptari inalte de la copiii vostri (asa cum si eu voi incerca sa am de la al meu, anul acesta).

Don’t underestimate your children. They are capable of producing great things if you keep raising your expectations and providing them with a chance. (Bob Doman)

(Nu va subestimati copiii. Ei sunt capabili sa infaptuiasca lucruri grozave, daca voi veti ridica stacheta asteptarilor si le oferiti oportunitatea.)

LE: In lumina acestui articol si a discutiilor pe care le-a stranit (si la care, drept sa va spun, nu ma asteptam), pun si linkul spre un articol peste care am dat absolut intamplator azi-noapte, si care mi se pare potrivit cu subiectul.

 

Advertisements

159 Comments

  1. esti un parinte f bun si te admir, te citesc de mult fara sa comentez. nu-ti fa atatea probleme, tine de cultura noastra, cred
    noi ne-am mutat in Olanda de jumatate de an, baiatul meu are 4.4 ani si merge la scoala aici, e singurul din clasa lui care era ajutat la imbracat, in august. nu ca n-ar fi putut, dar ii era lene, pe acelasi model. acum e (aproape) singurul care iese cu pantofii pe dos, hainele alandala, etc, deci inseamna ca si le pune singur 😀 nu deranjeaza pe nimeni, asa ca il las si acasa si il mai verific inainte de plecare
    eu invat multe de la mamele de aici, felul in care isi cresc copiii, sunt f independenti si li se da f multa putere de decizie de cand incep sa vorbeasca
    la scoala mi-a povestit copilul meu ca altul care a reusit sa se incheie singur la fermoar a fost aplaudat si in centrul atentiei, deci mi-a cerut sa-l invat si pe el 🙂
    e complicata treaba asta cu parinteala, cred ca oricum faci tot nu iti iese 100% perfect

    • Exact, Diana, sunt sigura ca tine de cultura noastra! La fel cum multi dintre parintii balcanici incearca sa controleze vietile copiilor si dupa ce acestia s-au mutat de mult la casele lor (nici nu stii cati preieteni am in situatia asta, nu stiu de ce mi-a venit acum sa ma gândesc la asta, poate doar fiindca e o chestie culturala). Am stat 3 luni in Amsterdam si am vazut cata libertate “relaxata” li se da copiilor, apoi am citit ca pustii olandezi stau cel mai bine la capitolul fericire printre copiii lumii, si sa stii ca nu ma mir. Ca si adulti, sunt mai siguri pe ei, mai indrazneti, nimic nu li se pare imposibil de facut sau de incercat (asa mi s-a parut mie) si sunt oameni practici. Baietelul tau e in buna companie acolo la scoala, cu micutii olandezi, cu siguranta va deveni autonom rapid, se va lua dupa alti copii…S. stie sa se imbrace, observ asta când ii spun sa se imbrace ca sa mearga la sanius 🙂 Doar ca nu vrea s-o faca la timp când merge la gradinita, si atunci, ca sa nu intarzie tati la serviciu, ne obliga pe noi sa il asistam…

      • da, chiar sunt fericiti copiii olandezi si lasati liberi intr-un anume fel, sunt politicosi si respectuosi, cu toata libertatea nu vezi crize si urlete in restaurant, de pilda. eu m-am distrat cu diferenta culturala la petrecerea de Craciun de la scoala, unde am stat la masa cu o mama indianca si un tata olandez, ambii aveau si copiii cei mici de cca 2 ani cu ei. tatal olandez a lasat la un moment dat copilul in picioare pe un scaun si s-a dus sa aduca ceva, mie mi-a stat inima in loc, abia ma abtineam sa nu ma duc sa tin copilul 😀 i-am povestit cand s-a intors, a zis ca dupa ce a citit cateva carti de parenting s-a relaxat, daca o sa cada, data viitoare o sa stie 😀 mama indianca mi-a zis ca si in cultura lor e la fel, parintii tind sa fie overprotecting si overcontrolling
        eu am zis mereu ca trebuie un echilibru in toate, nici sa stie alfabetul inainte sa stie sa stearga singur la fund, dar nici sa nu fie in stare sa isi dea seama de masura timpului (zi/ora/etc)…
        mi se pare absolut de admirat, de ex, ca in olanda nu sunt dusi copiii la jde mii de ateliere si cursuri. am intrebat de o sala de aikido, ca al meu a facut la gradi si i-a placut, si de pian, s-au uitat crucis la mine, au zis ca aici la 4 ani cel mult inot, restul mult mai tarziu 😀

    • cocoloseala e latina. Am mai vazut-o si la altii pe aici. La italieni este si un nume, specific barbatilor ce stau si la 30 ani cu mama….

  2. adina

    si eu am un baietel de aproximativ aceeasi varsta cu S. Si se manifesta aceeasi ‘lene’ in a se imbraca – stie sa o faca dar o face f. incet si fara chef, gasind o mie de alte lucruri de facut intre timp, desi de cand ma stiu l-am incurajat sa se imbrace singur – am incercat si jocuri, am incercat si sa stau cu gura pe el, sa insist sa se imbrace, uneori m-am enervat si am ridicat vocea- si totusi tot in ritmul lui f. incet se imbraca. Si ma intreb – e ceva ce am facut eu gresit sau pur si simplu asta e ritmul lui. Bineinteles ca multi imi spun ca e vina mea, ca nu am insistat etc- dar cat sa insist, ar fi fost cicaleala, care nu e o solutie. Am vazut ca la multi baietei este aceeasi tendinta – asa ca ma gandesc ca adevarul e undeva la mijloc- nici eu nu am gasit poate solutia potrivita, dar si ritmul lui la capitolul asta e altul decat al fetelor mele de exemplu, care de la 2 ani se imbraca singure ( doar eu sunt aceeasi, cu aceeasi metode si in cazul lor)

    • Adina, eu m-am gandit la o chestie, sa stii, am si fost pe la vechiul domiciliu sa il caut dar nu l-am gasit- un temporizator de aragaz. Sa sune dupa 5 minute. Ar fi ca un joc, ca o intrecere cu temporizatorul si poate asta l-ar stimula. Pe mine ma deranjeaza ca vrea sa facem noi ce poate face singur si ca programul nostru e perturbat din cauza asta (de ex, daca il lasi sa se imbrace singur dimineata, mai mult ca sigur tati va intarzia la serviciu, ceea ce nu e ok).

      • Alintaroma

        Sugestie: daca nu se imbraca singur va merge la gradinita in pijama (nu acum dar la vara). Plecati cu 5 min mai devreme, luati cateva hainute intr-o sacosa si eventual il schimbati ori direct la gradinita, ori in masina daca il duceti cu masina.

        Inainte insa ii explicati clar ca de data asta s-a terminat, e gata sau nu o sa merga la gradinta asa cum este.

        Nu am incercat solutia, pentru ca baietelul meu este inca mic dar am citit-o undeva.

  3. Raluca, nu-ti mai fa atatea mustrari de constiinta, serios. Nu degeaba are poporul roman o vorba, pana se insoara le invata pe toate. Eu am fost destul de relaxata cu aspectele astea, dar recunosc ca din comoditatea mea. Primul lucru cu care m-am putut “lauda”, ca sa zic asa, a fost faptul ca Eliza a trecut foarte repede la alimente ne-pasate si la mancatul singura, astfel ca am scapat foarte repede de hranit. Dar asta si pentru ca eu am o problema, nu-mi place sa fiu deranjata la masa, macar atunci sa-mi tihneasca si mie ceva. Asa ca Eliza a mancat repede cu noi la masa si a si invatat sa foloseasca toate tacamurile corespunzator. Referitor la curatenie, daca o pun sa faca, de exemplu, sambata dimineata, face. Asta tot din comoditate, ii dau aspiratorul, carpa de praf si sa se descurce, ca eu am restul casei de facut. Ma mai ajuta si in bucatarie iar momentul (relativ recent) cand a inceput sa se trezeasca sambata dimineata si sa fie in stare sa-si ia din frigider lapte sa-si incalzeasca, paine si sunca pentru sandvis si sa ma lase sa dorm mai mult, a fost, cred, apogeul carierei mele de mama :))) La schimb, insa, Eliza nu stie cateva chestii esentiale, de exemplu abia de cateva zile a invatat zilele saptamanii, iar lunile anului inca nu le stie in ordine, si nici lunile care corespund fiecarui anotimp. Nu citeste nici ceasul, nu leaga sireturi (pe care le evit, ca doar de aia s-a inventat incaltamintea cu scai 😀 ) Se imbraca singura, se piaptana, isi face si dus singura daca trebuie, stie sa faca o omleta (inclusiv cu taiat sunca si batut oua), sta singura in casa pana la o ora daca e nevoie, dar, desi face germana de un semestru, nu stie nici sa numere pentru ca eu n-am avut timp sa stau sa repet cu ea. Ce vreau eu sa zic e ca fiecare copil se dezvolta in ritmul lui, tu ai facut o treaba minunata cu Silviu si chiar nu ai ce sa-ti reprosezi. Asa cum spuneai la un moment dat intr-un comentariu la mine pe blog, ai preferat ca timpul vostru impreuna sa fie dedicat invatarii calitative, tocmai pentru ca ai doi copii care necesita atentie, in detrimentul altor lucruri. Nu e nimic rau in asta, iar faptul ca in 2015 ai decis sa pui accentul pe alte aspecte, arata doar ca acum, odata cu venirea lui bebe3, ti-ai reorganizat prioritatile 🙂 Hai ca m-am lungit, scuze!

    • violeta.argatu

      Hai sa-ti zic si eu ceva :). Inca de cand Ioan era mic mic, am pus accent pe toate treburile astea pe care tu le regreti. L-am simtit tot timpul mult mai matur decat copiii de varsta lui, l-am simtit dornic si interesat de ceea ce faceam impreuna. Niciodata, dar absolut niciodata pana acum vreo trei luni nu m-a refzat, nu a comentat vis-a-vis de ceea ce trebuia s faca. Facea totul cu placere si mult entuziasm. Ei bine….iata ca de cand a inceput scoala, am inceput sa traim momente pe care nu credeam sa le traim vreodata: din copilul “minune” care era, asculator,iubitor,saritor, ioan a devenit un copil caruia nu-i mai e de ajuns sa-i spui o sg data un lucru si sa mearga sa-l faca, a devenit copilul care asteapta aproape mereu sprijin at cand se imbraca, copilul care asteapta mereu sa i se aduca totul “la nas”, copilul care incepe sa-mi intoarca vorba,care comenteaza din ce in ce mai des,etc. E fantastic de greu… Sincer iti spun… Sper sa fie doar o etapa din viata lui/ a noastra si sa reuseasca sa cultive ceea ce m-am straduit sa fac cu el in cei sapte ani aproape. Situatia actuala ma depaseste, nu pot sa ma pliez deloc pe ceea ce se intampla acum. Eram obisnuita cu Ana,cu felul ei diferit de a fi, la ioan chiar nu m-asteptam. M-a prins cumva cu garda jos de tot… Sunt zile in care efectiv stau cu gura pe el tot timpul, incercand sa-l corectez. Sper sa-mi dea Dumnezeu rabdare si intelepciune astfel incat sa depasim momentul fara a lasa urme neplacute…

    • deyum

      Buna si scuze ca îndrăznesc să îmi dau cu părerea dar mie personal mi se pare mult mai important ca al meu copil sa ştie zilele săptămânii si lunile din calendar decat sa își ia singur de mâncare din frigider sau sa stea cu cârpa în mână. Poate o sa par aroganta, dar eu vreau sa dau o prima șansă inteligentei, mai exact spus eu îmi voi încuraja copilul sa aibă învețe carte pentru ca mai apoi sa facă alții treburile casei pentru el ( de ce nu? ) si nu el pentru alții. Prefer sa încerc să-i fac lui viata mai ușoară, nu mie!

      • Asa cum am spus, fiecare parinte isi stabileste propriile prioritati. Eu prefer ca ea sa invete deprinderi de viata la varsta asta si nu informatii. Parerea mea, absolut subiectiva, e ca informatiile acumulate la varsta asta nu vor rezista, peste ele vor veni altele si altele si nu cred ca ce invata acum e pe termen lung. O sa aiba timp sa invete si lunile anului si zilele saptamanii, oricum nu-i folosesc la nimic informatiile astea acum, doar sa le recite ca pe o poezie. In plus, fata mea stie sa citeasca, asa ca le poate citi din calendar daca doreste. Cat despre a-l incuraja sa invete carte ca sa ajunga sa faca altii pentru el, viitorul ala e foarte indepartat. Pe principiul asta, o sa faceti totul pentru el pana cand va pleca de acasa, iar eu chiar as prefera sa nu-i spal fetei mele chilotii de pe la vreo 12 ani incolo cand sper ca va fi capabila sa-si spele singura rufele.

      • Din perspectiva mea de copil nepus la treaba si neinvatat cu chestiile casnice când eram mica, sunt total de acord cu tine, Laura. Mi-ar fi prins bine mai multe lectii in bucatarie si in gospodarie, mi-ar fi facut acum viata mai usoara…

      • Alintaroma

        De cand inteligenta se limiteaza la o memorizare de luni ? Inteligenta se dezvolta prin tot ceea ce facem sau suntem stimulati sa facem incepand cu varsta de 0 luni. Si inainte de a putea conceptualiza si abstractiza (faptul ca lunile anului sunt o impartire a timpului) inteligenta e legata de lucruri reale, concrete: faptul ca mancarea se pastreaza la frigider, de ce: pentru ca e frig , pentru ca limiteaza profilarera bacteriilor, faptul ca punem supa in fafurie care e calda, dar de ce e calda, ce inseamna lichid, solid …. asa se naste inteligenta, prin perceptia lucrurilor reale si nu prin abstractizari pe care copii nu sunt inca suficient de maturi sa le inteleaga si vor memoriza ca papagalii fara sa inteleaga sensul lor. Nu zic sa explotam copii si sa le dam treburi de oameni mari, dar daca le aratam cum se face si ii responsabilizam de mici, nici nu va fi nevoie sa stam cu gura pe ai cand vor fi mai mari. Isi vor da singuri seama ca acele “cunostintele” de la scoala pot sa ii ajute in viata. Sa cumpere o paine si sa vina cu restul de bani e o treaba usoara si care are multiple avantage: invata matematica, recunoaste valoarea banilor, stie ca trebuie sa faca un serviciu ca sa aiba bani, sa se poata intretine daca vrea sa cumpere paine … sau poate vrea sa cultive graul, sa macine faina si sa dospeasca aluatul. inteligenta se naste din real , restul vine apoi cu munca, caci invatarea este o “munca”, un efort. Si trebuie inteles rezultatul efortului ca sa putem stimula inteligenta. Or sincer nu vad niciun un rezultat in efortul copilului de a recita lunile anului. Este un exercitiu de memorie necesar mai ales pentru copii dar nu acesta va dezvolta inteligenta si curiozitatea.

    • Laura, m-am gandit mult la ce ai spus- le iau pe rand. Asta cu pana se insoara invata, e relativa. S-ar putea sa nu invete, si atunci, vai si amar de nevasta lui 🙂 Sa stii ca e o diferenta intre sotul meu, care a fost responsabilizat de mic, si fratele meu, care nu a fost. Nu stiu, sincer, cum ar face fata fratele meu la jumatate din responsabilitatile pe care le are sotul meu zi si noapte (foarte aiurea ca si noaptea), si nici nu vreau sa imi imaginez…Sotul meu e o persoana mai buna si mai capabila pentru ca a fost invatat de mic sa faca nu numai ce ii place, ci se ce “trebuie”.
      Cu privire la atitudinea ta relaxata fata de Eliza, te admir pentru asta- i-ai facut un mare serviciu, si ei, dar si tie! Copilul tau poate sa faca ce e normal pentru un copil de 6-7 ani la varsta asta si le face, si iti spun sincer, la bucatarie cred ca e mai priceputa decat eram eu in facultate 🙂 Mama mea nu m-a lasat nici sa stau pe langa ea in bucatarie când gatea, nu mai zic sa ma invete ceva, toata studentia am trait cu iaurt, banane si ciocolata, si ghici cine se lupta acum sa puna nutritia familiei pe picioare? Mi-ar fi fost mai usor sa fi stiut mai multe chestii dinainte…
      Cu privire la ce stie S. din punct de vedere academic, aici sunt foarte mandra de el si nu regret deloc timpul investit. Stie mai multa geografie decat mine in clasa a-4a, mai multa anatomie decat mine intr-a 8-a si foarte multe chestii de cultura generala. Dar stai linistita, nici el nu stie inca lunile anului si se mai incurca la zilele saptamanii. Imi amintesc foarte clar ca, atunci când am intrat in cl 1-a (aveam 6 ani si jumatate si eram cea mai mica din clasa, poate cu o singura exceptie), doar un singur copil dintre noi a stiut lunile anului. Deci nu e complet anormal…la 6-7 ani sa nu le stapanesti foarte bine pe astea. Cu ceasul inca suntem si noi in proces de invatare.
      As prefera ca S sa faca ceea ce poate face, inchipuie-ti cum va fi cu 3 bebelusi in casa 🙂

      • deyum

        Eu una am fost menajata de treburile casei cat am stat la mama, bineînţeles că la 20 de ani când am plecat de acolo dădeam şi eu cu aspiratorul sau spalam vase dar nu făceam treburile astea pe la 14 ani de exemplu. Si nu pot sa zic ca mi-a prins rău că mi-am văzut de copilăria mea,când m-am mutat cu cel care intre timp mi-a devenit soţ a fost mult mai bine ca am descoperit lumea împreună dpdv al gospodaritului si a fost mult mai bine pentru ca asa nu i se pare nimic deplasat in a împărţi mereu sarcinile. Nu vreau sa fiu inteleasa greșit, nu vreau sa am un copil leneş dar prefer sa facă lucruri care sa îl ajute pe el, nu neapărat pe mine. Atâta timp cât pot sa arunc in mașina de spălat rufele mele si ale sotului de ce nu aș putea sa le pun si ale copilului de 12 ani? La 17-18 nu are decat sa folosească şi singur mașina de spălat rufe, dar atunci nu va mai fi copil si e lesne de înţeles că am alte pretentii de la el!

  4. violeta.argatu

    Hai sa-ti zic si eu ceva :). Inca de cand Ioan era mic mic, am pus accent pe toate treburile astea pe care tu le regreti. L-am simtit tot timpul mult mai matur decat copiii de varsta lui, l-am simtit dornic si interesat de ceea ce faceam impreuna. Niciodata, dar absolut niciodata pana acum vreo trei luni nu m-a refzat, nu a comentat vis-a-vis de ceea ce trebuia s faca. Facea totul cu placere si mult entuziasm. Ei bine….iata ca de cand a inceput scoala, am inceput sa traim momente pe care nu credeam sa le traim vreodata: din copilul “minune” care era, asculator,iubitor,saritor, ioan a devenit un copil caruia nu-i mai e de ajuns sa-i spui o sg data un lucru si sa mearga sa-l faca, a devenit copilul care asteapta aproape mereu sprijin at cand se imbraca, copilul care asteapta mereu sa i se aduca totul “la nas”, copilul care incepe sa-mi intoarca vorba,care comenteaza din ce in ce mai des,etc. E fantastic de greu… Sincer iti spun… Sper sa fie doar o etapa din viata lui/ a noastra si sa reuseasca sa cultive ceea ce m-am straduit sa fac cu el in cei sapte ani aproape. Situatia actuala ma depaseste, nu pot sa ma pliez deloc pe ceea ce se intampla acum. Eram obisnuita cu Ana,cu felul ei diferit de a fi, la ioan chiar nu m-asteptam. M-a prins cumva cu garda jos de tot… Sunt zile in care efectiv stau cu gura pe el tot timpul, incercand sa-l corectez. Sper sa-mi dea Dumnezeu rabdare si intelepciune astfel incat sa depasim momentul fara a lasa urme neplacute…

    • Violeta, eu sunt sigura ca Ioan trece printr-o faza acum, una cauzata de timpul petrecut la scoala (sa stii ca si S. e mult mai responsabil si independent la gradi decat acasa). Dar acum cred ca simte mai mult nevoia de afectiune, de atingere fizica, de a-si testa limitele poate, si stiu ca nu iti e usor, mai ales acum, dar sunt sigura ca va trece si Ioan va redeveni baietelul responsabil de pana acum. Aici nu cred ca si-a pierdut din capacitati, e ceva in sufletul lui de se poarta asa, si cred ca nimic nu i-ar folosi mai mult decat o doza de iubire in plus. Când S. e mai sfidator si mai dificil, daca eu am suficienta energie sa fiu inteleapta (ca nu mereu am 😦 ), aplic sfatul lui Bob Doman- “Catch them being good” si ma apuc sa il observ orice lucru mic pe care il face bine si i-l mentionez (in acelasi timp, incerc sa evit criticile). Atitudinea lui S. se schimba foarte mult in doar cateva zile.

      • violeta.argatu

        Of, da. stiu ca in cea mai mare parte atitudinea lui depinde de atitudinea mea fata de el. Am observat si eu ca atunci cand ma fac ca ploua, si nu bag in seama anumite faze, e ok.
        Adunate toate, duc la ceea ce se intampla acum cu el. Mama soacra zice cam la fel…ca e doar o faza si c-o sa treaca. Ioan si-a schimbat mult atitudinea si fata de Ana- nu mai e la fel de tolerant,de iubaret…intra in conflicte destul de des,nici el nu mai cedeaza si nici ea nu cedeaza…cand ii apuca e razboi total. Cica asta e din cauza a ceea ce se intampla la scoala, ca acolo se apara, iar acasa nu mai face diferenta…. complicat:)

  5. mi a placut articolul si am zambit vazandu-l in baietelul tau pe al meu, care are deja 6 ani si e scolar cica.
    cand trebuie sa mergem pe undeva ne stie tot blocul (cu 10 etaje 🙂 ). cand vrea el sa mearga undeva, nici nu apuc eu sa mi pregatesc hainele ca el e la usa imbracat si incaltat.
    cand trebuie sa facem curatenie in casa daca stie ca vine cineva la noi in vizita are viteza luminii. da si cu aspiratorul fara probleme in toata casa. daca zic sa facem curatenie doar pentru noi rar il prind de partener. de aceea am instituit regula de a face toata familia, deci si sotul.
    daca ii e foame de numai poate gaseste si frigiderul si pachetul cu unt si painea si orice isi doreste. daca il chemam la masa (cina in familie e un obicei de la care nu ne abatem decat foarte rar) are mereu treburi importante de facut exact atunci.
    la fel ca tine, mi am pus si eu problema ca tocmai pentru a grabi lucrurile facem noi in locul lor si atunci ei sse invata asa.
    cand iese de la scoala imbracat (şui, cu hainele strâmbe dar îmbrăcat cu toate) realizez de fiecare dată că se poate.
    Ce concluzii am tras eu? Copiii au nevoie de o motivaţie puternică pentru a face lucruri. avand motivatii le fac iar cu timpul devin rutina.
    si inca un lucru: lor trebuie sa le amintim. mereu. nu e cicaleala, cum ma temeam eu, ci pur si simplu lor nu le pasa asa tare de aspectele de care noua ne pasa si trebuie sa le amintim. daca la scoala se imbraca singur, ajuns acasa se tranteste pe jos si asteapta sa i scot geaca, bocanci etc. l am lasat odata asa si a stat imbracat, jucandu+se cu pisica vreo 15 minute. nici ca i pasa.
    cam asta e :).
    va doresc un an nou cu sanatate si bucurii, impliniri si prieteni alaturi! restul se rezolva cu rabdare si determinare.

    • violeta.argatu

      Mare dreptate ai, vavaly,multumesc!!! :). comentariul tau a picat la fix(in ceea ce ma priveste). Sa-ti spun si de ce: invatatoarea lui ioan,e f incantata de felul lui de a fi. Inca din primele zile de scoala mi-a zis c-i place f mult de Ioan, ca e matur,etc. Profesorul de sport, la fel…il ridica-n slavi-e singurul copil (din cei 32cati sunt in clasa) care se sterge dupa ora de sport, care se schimba de hainutele in care a facut sport,etc. In general el e fff constiincios, dar ceva “s-a rupt”. Ma gandeam azi ca poate acasa refuleaza, ca poate vrea sa fie si el sa fie cocolosit asa cum vede ca fac ceilalti copii care-si asteapta parintii sa le stranga cartile si caietele, sa-i imbrace,c… Eu am mers tot timpul pe ideea ca parintele nu tre sa faca pt un copil ceea ce el poate face singur, si asa incerc sa-i cresc,desi nu-mi iese mereu socoteala. Multumesc din nou pt comentariu- cred ca am gasit “buba”:).

      • uneori ne lamurim chiar noua insine incercand sa raspundem la scrierile altora :).
        ma bucur ca ti-a fost de folos.

    • Daaaaa….vad si eu diferenta intre S. cel motivat si S. cel caruia nu ii pasa foarte tare ce urmeaza 🙂 Si cred ca ai dreptate cu amintitul permanent, pur si simplu nu tine minte (il trimit jos dupa ceva si vine fara, pentru ca de sus pana jos a uitat 🙂 ), dar eu mai stiu ca aici e si o problema de procesare secventiala la care trebuie lucrat. PE termen lung, din cate am vazut eu la cei din jur, i-as face o favoare daca l-as responsabiliza…

  6. Nu exista greseală si invinovatirea nu face bine nimănui. Băietelul meu de 7 ani a trecut prin aceleasi situatii dar nu a ramas asa. A ajuns sa mănânce alimente pe care le-a refuzat constant ani de zile…cand eu am încetat să m stau cu gura pe el atunci cand mânca. Face si curat in camera lui, se ofera si sa ma ajute, etc. desi si eu am trăit o buna perioadă cu impresia ca s-a invatat lenes sau m stiu eu cum. Am descoperit ca atunci cand eu i-am lăsat libertatea de a se manifesta liber si nu am mai vrut să-mi impun metoda de învățare, copilul a fost fericit sa se manifeste ca individualitate si a inceput sa faca lucruri. A facut cele m mari progrese atunci cand eu am renuntat sa-l mai învăt. Copiii fac ceea ce vad. Dacă isi vad părintii ca se spală zilnic pe dinti, o vor face si ei, de ex. Simt si inteleg foarte multe lucruri. De aceea eu am ales sa-i las sa se manifeste. N-am facut niciodată exercitii de sortare dar ii pun să imperecheze sosetele cand impaturim rufele, ii pun să aseze tacamurile in sertar, sa puna masa, etc. si ei sunt fericiti ca fac treaba de oameni mari. In fine, cu toata aprecierea pt munca depusă ca mamă, eu cred ca sunteti prea severă si prea critică cu Dvs. si sunt sigură că băietelul dvs. va fi un model de buna crestere si purtare. Apoi, mai sunt si temperamentele – unii dintre noi pur si simplu nu suntem făcuti să fim f disciplinați, ci suntem mai visători, m lenesi si ne insusim m greu sarcini. Tot ceea ce ati investit in copil se va desface ca o floare la un moment dat si atunci inima dvs. va sti ca nu ati gresit cu nimic. Cu gânduri bune, o mămică.

    • Anca, si eu vad progrese la S. Nu e cum era la 4 ani, de pilda. Nu mai manaca pasat acum in proportie de 95% (nu se pun smoothie-urile de fructe, care sunt o traditie la noi). Stie sa se imbrace singur si demonstreaza asta de fiecare data când vrea. Problema mea e ca nu am fost consecventa in a=i implementa niste obiceiuri bune, care mi-ar fi facut mie viata mai usoara acum, iar pe el un copil mai placut si mai fericit (e un copil foarte placut si asa, si as vrea sa cred ca e fericit, pentru ca ne dam peste cap sa aiba atentie, timp din partea noastra si a altora si tot ce are nevoie un copil). Dar are momentele lui de mofturosenie si rasfat, care nu ii fac cinste si nu ii folosesc la nimic, si astea vin din obiceiurile proaste pe care noi l-am “ajutat” sa si le formeze. Daca am scris articolul asta nu am facut-o sa ma plang de copilul meu, dimpotriva, cred ca e un baietel extraordinar si are un fond grozav de bun, ci de greselile mele care ar putea fi evitate pe viitor de alte mamici.

      • Am ajuns iar la acest articol si am citit raspunsul la comentariul facut mai demult.
        “Dar are momentele lui de mofturosenie si rasfat, care nu ii fac cinste si nu ii folosesc la nimic” – asta chiar ma intriga. Daca nu cand is prunci mici si se pot alinta si mofturosi, atunci cand? Cand sa-si permita sa faca asta? De ce vrem sa facem din copiii nostri niste seriosi si niste roboti care sa se comporte cum vrem noi? Cum adica nu ii folosesc la nimic? Doamne iarta-ma! Pai copilul ala are nevoi emotionale – iar mofturoseala face parte din ele. Pana si adultii au momente in care sunt mofturosi si se rasfata. Cu atat mai mult un copil. Regasesc din nou ideea aceea de a ciopli copiii dupa modelul pe care il avem noi in cap ca ar trebui sa fie. Dar uitam ca acesti copii au un suflet al lor, o personalitate, un temperament care s-ar putea sa nu se potriveasca cu al nostru si deopotriva cu ei si noi trebuie sa invatam sa-i acceptam si sa-i iubim asa cum sunt. Cand spui ca vrei un copil mai placut si mai fericit, inseamna ca nu-ti place cum e asta. Copiii nu sunt si sunt totodata perfecti exact asa cum sunt. Nu sunt perfecti pt noi care mereu ii vrem altfel, dar ei sunt perfecti asa cum sunt pentru ceea ce au venit sa fie. Doamne, asa imi doresc sa invatam sa ne dam la o parte si sa fim mai mult observatori decat cioplitori. Copiii au o intelepciune pe care o pierd pentru ca adultii se straduie prea mult sa-i faca sa se potriveasca in sistem – in sistemul in care vor fi o piesa in serie care va raspunde cerintelor celorlalti – va fi politicos, va sti sa faca frumos cu mana, va raspunde corect la comenzi. Dar sufletul si originalitatea lui se vor pierde undeva in neant. O sa intelegi Raluca la un moment dat. Si eu am inteles si am regretat ca am vrut sa-mi fac copilul sa stea in linie. Lasa-i sa FIE! Sa se manifeste, sa se alinte, sa planga, sa tranteasca daca asa simt. Au nevoie sa-si manifeste emotiile si doar langa parinti se simt cel mai in siguranta sa o faca, mai ales langa mama. E o bucurie cand un copil se mofturoseste si se alinta – asa iti arata ca langa tine se simte cel mai confortabil sa o faca. E trist ca ne raportam mai mult la ceea ce zice lumea, la cei din afara si incercam sa ne dresam copiii sa faca frumos ca sa zica lumea ca-s bine crescuti. Dar asta ar trebui sa conteze cel mai putin. Ce conteaza cu adevarat este ce simte sufletelul acelui copil cand are nevoie de alintare. Cu pace si cu ganduri bune, sper sa intelegi ca din bune intentii am scris.

  7. Connie_Sara

    Of, Ralu, asta e un subiect “fierbinte” si la noi… aceleasi probleme cu Tzontzonel 🙂 Numai impinsa de la spate face ce credem noi ca “trebuie”. Cand ne grabim sa iesim pe usa, poate sa arda casa (doamne-fereste) si nimic n-o impresioneaza! Acum are 5 ani jumate, insa tin minte ca pe la 1-2 ani era extrem de ambitioasa, voia sa se implice in cat mai multe activitati si sa ne-ajute prin casa, dadea semne de domnisoara independenta 🙂 Apoi (si crede-ma, ca si eu imi fac “mea culpa”) dupa 2.5 – 3 ani parca a regresat, s-a reintors la stadiul de bebelusha si refuza sa accepte lucruri care pana atunci ii faceau mare placere! Nici acum nu pot sa imi explic unde si cum am gresit. Insa stiu ca gresesc zilnic cand datorita grabei, tot eu ii pun untul si mierea pe paine (desi ar putea sa o faca si ea). Si stiu ca atunci cand e motivata sa faca ceva, o face cu o viteza de ma sperie (de ex. imbracatul), insa cand ii cer eu s-o faca, imi iese par alb pana isi trage un ciorap pe ea, etc… Ma uitam in tabelul care l-ai postat si vad ca treburile de 6-7 ani ea le face de cand avea 3-4 ani (si chiar foarte bine), insa nu cand vrem noi ci doar cand vrea ea… No Comment 🙂

    • Connie, când vrea S., face curat la el in camera mai bine decat mine! Are capacitatea de a face un lucru bine si pana la capat, si ideea e sa il invat sa faca mereu asta, nu doar când are chef 🙂 Problema e si la consecventa mea, nu numai a lui 🙂 Pupici mari si mici tie si S.-ei, ne e tare dor de voi!

  8. Anca S

    Dragi mamici, uitam deseori ca acesti copii- copiii nostri, au abia cativa anisori- 5- 6 ani de viata.. ce ne grabim asa sa-i responsabilizam? si pentru ce? daca te grabesti si vrei sa fie imbracat il ajuti, daca nu, un simplu hai sa vedem ce vrei sa pui pe tine ajunge.. conteaza foarte mult felul in care o spui.. si nu uitati de acel: “te rog, ajuta-ma si pe mine sa.. ” care da roade in multe randuri 😉 am remarcat ce s-a spus si mai sus intr-un comment: copiii au nevoie de afectiune, de apropiere si fac tot ce pot sa le fim aproape.. fie si prin faptul ca ne uitam la ei si-i dragalim cand ii imbracam.. ei sunt in stare si sa stagneze numai pentru ca au sesizat ca atunci cand erau mici erau mai bagati in seama decat cand au crescut mari(“esti mare, ai 5 ani”.. ma lasi, atunci nu mai vreau sa cresc mare! ar comenta ei). Copiii sunt oglinda noastra, fac exact ceea ce vad. Eu cand vad niste “greseli” la fata mea, ma uit la mine si aflu multe 😉 Copiii ne “cresc” pe noi in multe randuri, nu noi pe ei. Punem prea multe asteptari de oameni maturi pe umerii lor de copii. Si ei simt asta, de aceea se “scutura”..

    • Anca, pentru ca uneori ne e si noua imposibil sa il bebelusim, atunci când stim ca poate sa faca si singur. Eu, când stiu cat de mult ma lupt ca fetita mea Cati, care are T13 si retard psihomotor profund, sa capete inca o functie (absolut normala la un copil tipic), când stiu cat de mult muncesc cu ea ca intr-un an sa reuseasca sa faca ce fac alti copii de la 7 luni, si când stiu ca cel mare poate sa le faca pe toate astea dar nu vrea…pentru ca e lenes, nu mi se pare deloc OK. Dar deloc. In curând vom avea si un al treilea bebelus in casa…iti inchipui cum ar fi sa il tratam pe S. la 6 ani ca pe cel mic, pt ca asa are el chef? Nu cred ca e nici sanatos, nici normal, il limiteaza si il handicapeaza (si folosesc cuvântul asta in deplina cunostinta de cauza, avand deja un copil cu handicap). Eu când am scris articolul asta la greselile mele fata de S. m-am gandit in primul rand, nu la ale lui 🙂 Daca el nu face anumite chestii, aici ma socotesc pe mine responsabila, si daca am scris articolul, e pentru a “avertiza” alte mamici sa faca mai bine decat mine. Cat despre timpul acordat, dragalire, atentie, samd, sa stii ca nu duce lipsa, de asta am avut mereu grija, nu e o problema ca e neglijat sau nu i sa da atentie…

  9. deyum

    Este foarte bine ca un copil de 4-5 ani sa mănânce singur, sa se spele singur pe dinți, sa își strângă jucăriile, sa își ducă hainele murdare în cosul de rufe. Însă a-l pune să dea cu aspiratorul si cu mopul la vârsta asta mi se pare puţin cam mult… Înțeleg să te mai ajute prin casă cu lucruri mici, dar să-i dai să facă treaba ta de adult?! Hai totuşi să lăsăm copiii să fie copii, nu știu zău pe câți dintre noi ne-au pus părinții să aspiram la 5 ani sau să curatam cartofii la 6 ani! Nu cred ca asta e cheia responsabilizarii viitorului adult din copilul tău. Am și un exemplu foarte bun : când aveam vreo 12-13 ani, mergeam in vizită la o prietena de aceeași vârstă. Aproape tot timpul fata aceea făcea curat si mâncare cot la cot cu mama ei. Eu una la vârsta aia nu eram pusă decât să șterg praful prin casă. O terta persoană care ne cunoaştea pe amandoua obisnuia sa facă comparaţie între noi si o laudă până la cer si înapoi pe prietena mea iar pe mine mai mai sa ma facă puturoasa in fata. Acum avem amandoua 24 de ani, eu cu facultate terminată, un job bun, căsătorită, am casa mea si un bebeluş minunat. Nimeni nu vine să-mi facă de mâncare sau curățenie. Mă descurc excelent si nu ma dau in lături de la asta. Ea nu are facultate făcută, a fost plecata in străinătate la munca ca si ospatarita si acum s-a întors la părinți acasă şi nu-și găsește job. Concluzia mea e ca nu trebuie sa îţi pui copilul sa facă lucruri de adult de asa mic, nu asta va face diferența! Sa lăsăm copiii să își trăiască copilăria, sa viseze in lumea lor. Eu una nu am făcut copil ca sa îmi curete cartofi pentru mine si taica-so la 6 ani, va avea timp sa o facă pentru el când va fi mare, sunt sigură!

    • Pentru S., la varsta asta, mopul si aspiratorul sunt atractia principala! asta face cu cea mai mare placere! iti dai seama ca nu e pus sa faca toata treaba unui adult, dar ce poate face singur, iti garantez ca ii ofera satisfactie sa faca, asta daca nu se moftureste intre timp. SI cred ca el poate mai bine si mai usor decat mine, cu mai putine riscuri (eu fiind gravida in luna a 7-a) sa se bage sa aspire sub patul lui. Tu ai doar 24 de ani, si doar un bebelus. Când baietelul tau va avea 6 ani, ai sa vezi mai bine despre ce vorbesc eu acum…si da, vad diferente intre adultii care au fost responsabilizati de copii, si cei care nu, iar balanta inclina in favoarea celor care au fost obisnuiti cu responsabilitatile de mici. Sunt adulti mai chibzuiti, mai gospodari, mai priceputi in ceea ce fac. PE mine, de pilda, nu m-a pus maica-mea sa fac mare lucru in casa când eram copil, iar gospodaria si bucataria sunt de 8 ani o provocare. Fac progrese mici an de an, dar tare bine mi-ar fi prins sa stiu sa fac mai multe, mai bine, sa ma invete si pe mine cineva, nu doar nevoia. E alegerea ta cum iti vei creste copilul, si nu te judeca nimeni pentru asta. Eu mi-am impartasit doar concluziile in urma experientei mele de 6 ani.

      • deyum

        Multa sănătate și o nastere ușoară îţi doresc. Eu nu te-am judecat pentru felul in care îţi crești copilul, doar mi-am exprimat părerea personală şi modul in care eu îmi doresc să îmi cresc copilul. Iar ca idee, dacă aș fi in situația ta, probabil ca l-as ruga pe tati sa ma ajute sa aspir sub pat, oricum el a făcut toată treaba asta cat am fost însărcinată cu Victor pentru ca pur si simplu nu mai puteam din cauza burtii.

      • Tati are trei servicii, se ocupa de Cati dupa amiaza noaptea si face o multime de lucruri in jurul casei, plus toate cumparaturile, facturile, etc. Daca S. poate face o chestie in locul lui tati, he should 🙂 Pentru binele si sanatatea intregii familii.

    • total de acord!

  10. ioana

    Eu sunt unul dintre copiii aceia pe care parintii l-au ajutat la imbracat, si care nu stie sa faca in continuare mai mult de jumatate dintre lucruile de pe lista si am 29 d ani. La vreo 20 de ani am plecat la studii in intr-adevar am constatat ca cei d acolo sunt mult mai independenti si treburile zilnici nu constituiau o povara ca pentru mine. In acelasi timp am constatat (exagerand un pic) ca majoritatea tinerilor nu aveau nicun fel de apropiere fata de parinti, erau in relatii extrem d distante si dincolo de vorbele lor se vedea ca au suferit si au dus lipsa de afectiune, ca sa nu mai vbim d alint. Pentru mine alintul este esential, si imi voi alinta copilul cat pot, asa cum am fost si eu. Copilaria fericita (si nu responsabila) este o sursa dec ontinua putere in viata. Daca preluam aceste modele din afara fara sa le pitrocim putin prin sita noastra ne vom intreba in vreo 20 d ani de ce cresc cazurile de depresie, alcoolismul la adolescenti, etc. Pe copil nu il va putea nimeni alinta si iubi precum mama lui, pe cand oricine il poate invata sa s imbrace singur, mai devreme sau mai tarziu. Dupa parerea mea, (inca nu sunt mama, dar ma intereseaza subiectul caci vreau sa fac o treaba cel putin la fel d buna ca mama mea, si culmea e ca si colegele mele din Germania imi tot cer sfatul deoarece sunt fascinate de cum suntem mama mea si cu mine) prima datorie a parintelui e sa il iubeasca (un pic ca in basme), iar a doua sa il educe. Ideal trebuie ambele armonios impletite, insa niciodata educatie cu pretul sacrificarii “alintului”. Partea pozitiva pe care o vad in modelul vestic este ca produce membri de comunitate cu spirit civic, pe cand al nostru nu. Insa in acelasi timp produce niste copii ai capitalismului cu spirit civic dezvoltata insa lipsisti de compasiune. Nu stiu ce e mai grav.
    Acum sunt casatorita, am o casa frumoasa si intretinuta dar am externalizat o gramada dintre toate sarcinile de pe aceea lista, deoarece imi place sa ma dedic muncii mele de birou. Am ajuns la o varsta mai frageda decat colegele la doctorat deoarece majoritatea (din Germania sau Olanda) au trebuit sa se intretine singure de la varsta de 16 ani si au pierdut ani de studii muncind prin baruri. Pentru copilul meu cred ca deocamdata, pana la proba contrarie, prefer varianta mea. Un pic neputioncioasa la imbracat si calcat, dar avand capitalele lumii in cap si aripi de la o copilarie care m-a hranit cu iubire si ce am avut nevoie.
    PS: Diversitatea de modele culturale e o bogatie. Lenea si alintul fac parte din aceasta diversitate, totul este sa le constientizam.
    Multumesc 🙂

    • Ioana, multumesc mult ca ti-ai luat timp si ai povestit experienta ta, conteaza mult si alt punct de vedere, cel al copilului. Eu ma bucur de relatia cu mama ta si de faptul ca ai reusit tot ce ti-ai propus in viata…uite, si pe mine mama m-a lasat sa citesc, sa invat, sa fac ce-mi place, dar apoi viata mea a luat o alta intorsatura, si cel mai mult m-a ajutat faptul ca, la un moment dat, am lucrat cu adulti cu handicap in America (pt ca acum am pe fetita mea cu nevoi speciale si bine mi-a prins experienta de acolo), faptul ca am facut voluntariat in China, faptul ca am predat in ROmania (asta m-a ajutat ca mama a lui S.). Chestiile pe care am pus mana si le-am facut singura, acolo unde m-am responsabilizat singura, alea m-au ajutat cel mai mult in ultimii ani de viata. Sa fi stiut sa tin o gospodarie si sa fi fost mai buna in bucatarie, iti spun sincer, m-ar fi ajutat si mai mult in astia ultimi 8 ani. Nu toti avem sansa sa delegam, si viata te poarta uneori pe cai mai grele…vad asta nu la mine, a mea e destul de usoara in comparatie cu a multor altora, dar la oamenii din jurul meu…

  11. ana

    Draga Raluca,

    eu cred ca faci foarte bine incercand sa il responsabilizezi pe baietelul tau. Cred, de asemenea, ca cea mai importanta a noastra ca parinti e sa ajutam copiii nostri sa fie independenti.
    Din proprie experienta (am un baietel de 6 ani si o fetita de 10 luni) iti spun ca atunci cand o sa vina bebelusul nu o sa mai ai timp sa il inveti aproape nimic. O sa ii fie de mare ajutor ce a invatat deja. Baiatul meu a invatat f multe de cand are si surioara pentru ca efectiv nu am avut timp sa ma ocup si de el.

    Din pacate tati nu ne sustine la acest capitol de responsabilizare, desi el a fost un tip responsabilizat de mic si incurajat si acum face orice in casa( a renovat singur apartaamentul, gresie, faianta, incalzire centrala..a facut tot cu mana lui). Si eu am fost responsabilizata de mica si nu regret deloc, viata de familie nu m-a luat pe nepregatite pentru ca intotdeauna am ajutat si la mancare si curatenie, si a propos de ce zicea altcineva mai sus, avem facultate si eu si sotul, master si chiar doctorat sotul meu si joburi bune.

    Pe de alta parte, am o colega, cu o fata de 19 ani, care a facut intotdeauna totul pentru fata ei si inca face. Ea nu are programul ei, ci se plimba dupa fata ei, ii face diverse treburi. Acum are regrete ca a procedat asa, pentru ca fata a renuntat sa plece in strainatate la studii pentru ca simte ca nu se descurca fara ea, fata ei merge la psiholog ca sa depaseasca aceasta etapa.

    Multa sanatate iti doresc tie si bebelusului si toate cele bune in 2015.

    Ana

    • Ana, multumesc mult pentru incurajare, sa stii ca daca nu eram convinsa ca trebuie S. un pic responsabilizat, nu scriam articolul. Pe asta l-am scris dupa ce am stat noaptea, efectiv, sa ma gândesc ce ii lipseste de se manifesta asa de “nefericit”, chiar si dupa ore de joaca, dragalire, cadouri, citit impreuna, petrecut mult timp si in general multa atentie asupra lui. Mi-am dat seama ca nu lipsa privilegiilor l-au transformat intr-un mofturos, ci faptul ca nu se cere suficient de la el. Daca noi nu ii demonstram ca poate, el nu are nici o motivatie sa ne demonstreze, pentru ca e comod sa fie servit. Dar daca noi il capacitam, ii aratam ca poate mai mult, si încrederea lui in puterile proprii va creste. Aici spun eu ca am gresit ca mama, si asupra acestui lucru as fi vrut sa cada accentul in articol (nu a faptului ca nu sunt eu multumita de copilul meu, repet, e un copil extraordinar de bun, si daca ceva nu e in regula e din cauza modului in care l-am tratat noi).

  12. si eu cred ca in copil trebuie dezvoltat un caracter responsabil, si etica muncii. Eu am incercat sa nu fac niciodata in locul copilului ce poate face singur, de mici le-am pus pe fete sa faca treburi dupa puterile lor. Dar usurinta cu care le creezi aceste deprinderi depinde mult si de copil. Unii sunt mai dezordonati si delasatori din fire, si cu ei trebuie sa insisti mai mult, sa-i urmaresti mereu cum au dus lucrurile la capat sau daca le-au dus :)). Altii sunt din fire ordonati si ascultatori, nu trebuie sa le spui de multe ori un lucru, si muncesc cu placere. Eu am din ambele soiuri :)). Le spun mereu fetelor ca trebuie sa invete de mici sa munceasca, sa fie harnice ca sa se poata descurca mai usor in viata si sa fie pe picioarele lor. Un copil invatat cu munca va sti sa traga tare si la carte, si la celelalte treburi. Mai ales crestinii trebuie sa fie foarte harnici, lenea e un mare pacat.Cine nu munceste nici sa nu manance, spunea Sf. Apostol Pavel.
    Pe mine mama m-a invatat sa fac de toate, nu m-a cocolosit niciodata, si a avut asteptari mari de la mine pe toate planurile- sa si invat bine, dar sa-mi fac si partea mea de treburi in casa.Pentru asta ii multumesc, fiindca la maturitate a trebuit sa ma descurc singura cu multe greutati, si educatia primita m-a ajutat foare mult.
    referitor la graba la imbracat, in special dimineata, eu procedez asa- fetele isi pregatesc hainele cu o seara inainte, in ordinea imbracarii, asa ca dimineata n-au altceva de facut. Cine nu se grabeste va sui in masina asa cum se gaseste in momentul plecarii – daca e in chiloti, asa iese pe usa.Dar pana acum n-a fost cazul, de obicei toata lumea e gata la timp.
    si fiindca tot il ai pe al treilea pe drum, pot sa-ti spun cum a fost la noi- Otilia a facut foarte multe lucruri mult mai devreme, singura, fiindca a vazut la surorile ei si are ambitia sa arate ca e si ea mare, ca nu e bebelus :)).

    • Irina, ai perfecta dreptate! Stiu ce gandesti tu despre cresterea copiilor, am citit toate articolele de pe blogul tau si sunt total de acord. Sa stii ca as vrea si eu sa incerc faza cu plecatul la gradi in pijama…dar mai la primavara…asa 🙂
      In rest, sunt sigura ca Filip va fi mai independent, sunt pregatita psihic sa il las si sa il ajut la asta.
      Cat despre cresterea mea, mama mea m-a lasat sa fac ce vreau (adica sa citesc) si nu m-a pus foarte des la treaba…dar bine ar fi fost sa fi stiut mai multe despre cum se tine o casa si cate ceva in bucatarie, am invatat totul singura, sunt chestii care sa-u imbunatatit dupa 7 ani de casnicie, dar nu toate…

  13. Mona

    Buna dragi mame,
    Sunt mama a unei ”fetite” de aproape 20 ani. Am citit tot ce ati scris dv referitor la copii dv. Greselile mele sunt, lasa ca fac eu, are timp cand s-o marita…GRESIT…Trebuie sa faca cate-un pic de micut / a, altfel nu o da faca nici cand o sa fie mare=adult. Copii trebuie pusi de mici la treburile casei, sa fie invatati cum sa-si aiba grija de ei, pentru ca altfel le facem tot lor un deserviciu. Important este sa le explicam ce este gresit, ce le poate rau sanatatii lor, si aici ma refer la alimentatie ( aici am reusit, am un copil exemplar in materie de ce se pune pe masa=sucuri naturale, salate, supe creme etc. ), Cate-un pic din fiecare, incurajati, fara sa le spunem ca sunt prosti, sa le explicam cum am trait noi, unde am gresit, si ce trebuie sa faca ca sa nu greseasca ca si noi….Sa-i indemnam si invatam sa faca lucruri bune, sa fie iubitori, oameni cinstiti, cumsecade si puternici.

    • Mona, multumesc din suflet ca ne-ai impartasit experienta ta de mama a unei fete mari, e foarte important sa vedem lucrurile din perspective diferite, si mie mi-ai intarit convingerea la care am ajuns in ultimul timp. Te imbratisez cu mare drag si multumim pentru sfaturile bune! ❤

  14. ania

    Bebelusul meu are 1 an si 3 luni si mananca aproape totul la blender. Toata lumea ma batea la cap sa-i dau bucatele ca o sa manance asa pana la 5 ani. Pediatra mi-a spus sa-l las in pace, toate la timpul lor. Fructele le mananca rase sau pasate cu furculita. Ideea e ca nu pot inghiti ceva fara lichid suficient. D-aia fructele au succes. La 7-8 luni isi tinea singur biberonul, acum nu. Copiii vor face lucrurile cum le vor ei in mare parte. Pentru ei totul este nou, iar atunci cand fac ceva ce ne convine si noua si le place si lor trebuie incurajati. Dar poate peste 2-3 luni nu le vor mai face, si tot asa. Nu suntem parinti rai/ineficienti daca nu ne chinuim sa-i invatam tot timpul de toate. Au o singura copilarie. Sunt copii care la 3 ani citesc pt ca au fost f dornici sa invete iar altii care la 3 ani abia incep sa vorbeasca. Va asigur ca la 30 de ani vor fi amandoi la acelasi nivel. Mai sunt copii total atehnici si fara dexteritate, care va persista si la maturitate dar vor excela in alte domenii. Chiar cred ca este de datoria noastra sa-i lasam sa se dezvolte in ritmul lor sa invete atunci cand sunt interesati de acel lucru. Daca vor vedea la un alt copil ca stie sa numere sau zielele sapt. vor dori si ei sa le stie. Degeaba le dam informatii daca ei nu considera ca au nevoie de ele. Noi, ca parinti suntem doar un accesoriu pt ei, exact ca o carte, cand au nevoie de informatie vor veni sa o ceara. Suntem datori sa avem ochii deschisi sa vedem care sunt nevoile lor. Plus ca majoritatea copiilor fac lucruri noi prin imitare. Daca ii vad pe restu` ca se spala pe dinti vor si ei, daca cei din jur mananca o bucata de paine vor si ei, daca un alt copil stie o poezie vor si ei, si tot asa. Noi trebuie sa fim un exemplu in asteptare pt cand au si ei chef sa faca acelasi lucru. Eu de exemplu nu am gatit nimic pana la 20 de ani(ma rog, doar baza, cartofi si omleta) dar simplu fapt ca am vazut-o pe mama cum gatea si ce facea si la ce-i foloseau instrumentele m-a facut o bucatareasa decenta. Nu mi-a placut niciodata sa citesc, indiferent cat se chinuia mama cu mine, stiam sa citesc dar nu-mi facea placere. Iar din liceu am inceput sa devorez biblioteca de-acasa. Toate la timpul lor. Valabil si pt. noi si pt copiii nostri.

    • E foarte bine ca baietelul tau manaca acum fructele rase sau pasate cu furculita. Al meu, la 3 ani, manca pasat tot, deci nu e chiar aceeasi situatie. Faptul ca nu si-a dezvoltat bine muschii prin masticatie a dus la defecte de articulare a sunetelor. Este absolut alegerea ta daca il vei lasa in ritmul lui, daca vei dori sa il responsabilizezi sau nu, desigur. Eu mi-am impartasit experienta si regretele, dar tu vei urma calea care ti se pare potrivita.
      Dar nu mi se pare nepotrivit ca un copil de pana in 2 ani sa mestece, nici ca un copil de 2-3 sa stranga jucariile, sau ca unul de 5 sa isi faca curat in camera. Dimpotriva.

      • ania

        Este foarte normal sa mestece pana in 18 luni, dar trebuie sa ne dam seama ca unele alimente nu le pot inghiti chiar daca le mesteca(orez cu lapte de exemplu, il mesteca pana iese tot laptele din el si ramane cu orezul uscat in gura si nu il mai poate inghiti, la fel si ardei umpluti, scoate toata zeama si ramane cu carnita). Biscuiti si paine mesteca de mama focului. Trebuie sa le dam ce pot ei si nu ce vrem noi. Prefer sa-i dau biscuiti care nu sunt sanatosi si fructe sa mestece ca sa exerseze. E mai bine decat sa se sufoce cu orez sau carne de pui tocata in casa. Un copil fortat de la 7-8 luni capata aversiune fata de acest proces daca se ineaca, si ii e frica sa mai incerce. Noi incercam o data pe luna, doar ca test, sa vedem daca a trecut peste problema, daca dupa primele 2 lingurite incepea sa planga, ii dadeam aceeasi mancare pasata, pana a nceput sa rontaie una alta. Eu in locul tau nu mi-as face griji si nu i-as pune o eticheta atat de grava; acel defect de articulare poate e din alte cauze. Vorbeam cu o mama disperata ca nu vrea bebe sa mestece si pe la 8 luni s-a chinuit iar cu el si bebe s-a inecat, s-a invinetit, si i-au dat lacrimile fara sa poata scoate vreun alt sunet pana a reusit sa-i scoata mancarea din gat. Adica, sincer, mai bine sanatos si viu, decat sa-l atac cu mancarea. Mai devreme sau mai tarziu toate efectele masticatiei tarzii se vor duce. Sapt. trecuta Matei s-a inecat cu o bucatica de paine, dar la 1 an si 3 luni cred ca este si creierul suficient de dezvoltat sa-l ajute cu o astfel de situatie. A tusit pana a iesit afara bucata respectiva, insa la 8-9 luni sunt convinsa ca nu ar fi stiut ce sa faca. Suntem si noi vinovate pt. ca ne este si noua frica de ce se poate intampla. Dar paza buna trece primejdia rea in cazul meu. Cum spuneam, este de datoria noastra sa fim langa ei, sa vedem cand au nevoie de noi, sa treaca la nivelul urmator. Sa incercam incet incet fiecare lucru cu ei pana vor/pot si ei. Incearca sa-i dai ceva ce-i place, un biscuite, dulce, care se dizolva repede si nu se poate ineca cu el, dupa ceva vreme o sa=l rontaie doar ca sa-i auda sunetul sa te imite. Al nostru asa facea, noi rontaiam cu zgomot ca sa auda si sa-l amuze. Acum nu-i mai face pasta in gurita, doar ii mesteca. Daca ii dau legume pasate cu furculita nu le vrea, ca nu-i place gustul, fructe vrea. E si o chestie de vointa si de gust. Bafta multa si nu te condamna ca fiecare copil e in felul lui. Noi am facut 8 luni de recuperare prin kineto de 3 ori pe sapt. pt. o hipotonie(cauzata fie de nastere, fie de vaccin fie de icter), si nu stau sa ma gandesc acum daca e din vina noastra sau a doctorilor, e bine ca a trecut peste si ca am muncit amandoi incredibil de mult sa ajungem aici. A gresi este omenesc, stii cum e, parintii si copiii nu ni alegem, doar tre` sa facem ce stim mai bine si ce putem si sa nu ne dam batute niciodata.

      • Repet, eu nu arat cu degetul spre mame care aleg sa procedeze intr=un fel sau altul. Eu am spus unde mi s-a parut mie ca am gresit. asta nu inseamna ca nu am un copil bun, ca nu e nimic de capul lui (daca rasfoiesti blogurile vei vedea cat timp am investit in educatia lui si sunt extraordinar de mandra de baietelul meu). Daca am insirat o lista cu chestii pe care nu le-am facut tocmai ok, am cautat prin asta sa spun ca se poate si mai bine din aceste puncte de vedere. Tu fa cum iti dicteaza inima si instinctul de mama, eu nu incerc sa iti impun opinia mea. Nu am nici timp, nici energie sa conving pe cineva de ceva. Ia din articol, sau din blog, ce ti se pare de folos, si da la o parte ce crezi ca nu e pentru tine sau copilul tau.

  15. SimonaV

    Dragelor, este prima data cand intru pe acest blog si, sincer, imi place mult de tot ce vad. Sunt mama unui baiat de 8 ani si incerc, in masura timpului meu si al lui sa il invat multe lucruri, care sa il ajute pe el, nu pe mine. Nu l-am pus sa dea cu aspiratorul sau sa stearga praful, dar ii mai dau mici activitati casnice de facut. Am vazut mai multe comentarii mai sus, in care unele mamici considera ca e mai bine sa stie copilul carte decat sa dea cu aspiratorul. Ei bine, nu e chiar asa! Am exemple foarte clare din familia sotului meu, unde s-a pus accent doar pe carte, cu reusite foarte mari, chiar peste asteptari, dar ca oameni in gospodarie si in jurul lor, esecuri totale.
    Soacra mea a terminat facultatea sefa de promotie si a fost directoare la una dintre cele mai mari banci din Romania pana cand a iesit la pensie, dar a invatat cum se gateste o ciorba abia dupa ce baiatul ei s-a casatorit cu mine! Vi se pare normal ca pana la 50 de ani sa nu stii sa gatesti o ciorba? In contextul unora de mai sus, da, pentru ca poate fata lor are noroc si gaseste un papitoi invatat de una ca mine sa faca mai de toate si va fi, la randul ei, un exemplu foarte bun pentru fiica lor, ca ea a fost desteapta si a numerit bine si ca poate si ea ar putea avea acelasi “noroc”. La fel sunt si copiii ei, cand vine vorba de treburi casnice.
    La inceputul casatoriei eram tot timpul nervoasa pe sotul meu ca nu ma ajuta cu nimic si uneori ma gandeam cum reuseste sa faca fata la servici asa idiot (este manager la o multinationala), dar, in timp, am inteles ca la servici este ok, pentru ca el isi pune in practica parghiile pe care le-a invatat la scoala, pentru ca doar ea a fost importanta pentru el. Ori la scoala nu te invata nimeni sa schimbi un bec, sa speli o chiuveta dupa ce ai murdarit-o de pasta de dinti, sa iti cureti pantofii dupa ce vii de afara, sa pui rufe la spalat, sa dai cu aspiratorul, ca doar pentru atata lucru, te casatoresti 😊. Nu trebuie sa fim percepute ca slugi, pentru ca noi suntem stapane pe timpul nostru si ar fi frumos sa putem sa citim o carte sau chiar un blog minunat ca acesta, in loc sa frecam vesela, baia, sa curatam pantofi si sa fim supuse familiei si casei. Familia si casa sunt frumoase atunci cand fiecare dintre noi face ceva in acest sens! Acum, sotul meu in invata pe Stefan multe lucruri interesante din carti si enciclopedii si pot spune ca sotul meu este un tata minunat, iar eu il invat cum sa fie practic si cum sa se descurce si altfel decat cu cartea in mana.
    Va doresc succes si voua! Mie mi-a reusit! 😊

    • Multumesc, Simona, pentru povestea ta. Baietelul meu chiar considera distractiv sa de a cu aspiratorul la varsat asta, se simte important, si orice altceva il voi invata sa faca (sau tatal, sau bunicul), speram sa nu i se para o corvoada, si sa ii intareasca caracterul. Felicitari pentru ca tu ai reusit sa imbini cele doua aspecte cu copilul tau ❤

  16. Adriana

    Frumos articol, bravo.frumoase sfaturi pentru o educatie adevarata, mai ales in zilele erei digitale.

    • Sper, Adriana, ca au fost de folos ❤

  17. Andreea

    Buna ziua dragi mamici si copii,

    cred ca cea mai buna e calea de mijloc, adica sa imbinam alintul cu treburile casnice si cu cultura generala. nu e necesar sa se excluda unele pe altele, nu inseamna ca ne trimitem copiii la camp de cand rasare soarele pana apune, si nici nu inseamna ca trebuie sa munceasa in baruri ca sa se intretina de la varste fragede. Realitatea este ca nu stim niciodata ce ne rezerva ziua de maine, noi ne gandim, cum e firesc, ca zilele urmatoare se vor derula ca si cele trecute, cand de fapt elementul neprevazut e total impredictibil. De aceea, poate ar fi mai bine ca puii nostri sa fie si autonomi, si sa poata fi de ajutor, dupa puterile lor, parintilor.
    Eu am doua fete de 9 ani si 7 ani. Nu a un program consecvent de participare activa, dar cand le rog ma ajuta, selectiv ce-i drept: oridinea la ele in camera se lasa cu o joaca zdravana, iar impachetatul ciorapilor departe de a fi activitatea preferata. Dar nu renunt. … chiar daca sosetele zac in cosul de rufe mai multe zile la rand. Inteleg ca le plac activitatile de scurta durata cu rezultate imediate – stersul prafului, stersul scaunelor de la bucatarie, ca de sunt albe, sau ar trebui 🙂 .Nu fac nici eu lucrurile ca la carte, si nu ma dau exemplu, am la randul meu multe a-mi reprosa. Cred totusi ca acei copii care au simtit ce este munca, au simtit satisfactia propriilor lor rezultate, vor sti sa aprecieze eforturile parintilor si ale celor din jur si mai ales vor fi mai respectuosi. Cred ca domnisoara, copil alintat, care are o buna legatura cu mama ei este un caz particular. Cert ca dragostea, imbratisarile, alintul, apropierea nu trebuie sa lipseasca din viata copiilor nostri…. dar limitele sunt atat de fragile, si risca sa se transforme in copii de bani gata, care nu au nici un Dumnezeu, sau respect pentru nimic. Depinde si de copil, de materialul genetic, de personalitatea si caracterul cu are a venit pe lume. Eu vad si singura ca cele doua fete ale mele sunt atat de diferite, desi au aceeasi mama si deci li se aplica acelasi tratament.
    Nu exista parinti perfecti, sau reteta perfecta. Cate putin din toate, cu masura zic eu. Si, mamici drage, important e ca suntem constiente de greselile noastre, si ca incercam sa le indreptam! Un an nou cu succese in parinteala!

    • Multumesc, Andreea, pentru povestea ta. Asta incerc si eu sa fac, aducând un pic de disciplina in viata lui sa il ajut sa fie mai responsabil si cu un caracter frumos. Si sa ii fie lui mai usor pe viitor, desigur, sa stie si sa creada ca poate face ceea ce isi propune. Cat despre cultura generala, S. ma depaseste cu mult pe mine, cum eram la 6 ani. Am citit impreuna sute de carti, are notiuni de geografie, istorie, anatomie si botanica similare unui copil de generala, cel putin, toate invatate fara efort, din pasiune si in joaca. Mult succes si tie in noul an!

    • Alintaroma

      De acord cu totul. Primele randuri rezuma totul. 🙂
      “Si de-as avea darul profetiei si de-as cunoaste toate tainele si toata stiinta si de-as avea credinta toata sa pot muta si muntii, dar daca n’am iubire, nimic nu sunt. ” (ep 1 catre corinteni)

      • Daca nu i-am iubi, nici ca ne-ar pasa. Ia timp si efort sa inveti pe cineva ceva…

  18. Janina

    Cum naiba sa facă un copil ce scrie in poza aia? Or sa le facă destul cand v or fi mari. Așa le stricați copilăria! Nu știu cine a scris acele lucruri dar e un TÂMPIT! Si cu singurătate cu are copii de poate gândi așa!

    • Un pedagog Montessori, probabil, e cel care a facut lista. Iar daca singura trauma din copilarie a baietelului meu va fi ca a dat cu aspiratorul si ca a sters cu mopul, voi fi cea mai fericita mama peste 20 de ani. Si cu siguranta, daca va fi traumatizat când il voi invata sa faca prajituri sau mancare (el, care adora orele de bucatareala), imi asum acest risc.

    • Anca Maria

      Ca sa nu se inteleaga gresit sistemul de educatie, imi permit sa dau copy/paste unui text al unei gradinite Montessori: “Numarandu-se printre cele mai recente trenduri mondiale in materie de educatie, desi este fondat acum mai bine de 100 de ani, Montessori este un sistem flexibil care merge pe principiul autoeducarii si care ii ajuta pe copii sa se dezvolte in mod natural si sa isi modeleze caracterul prin libertatea de a lua propriile decizii. Este un sistem care ii ajuta sa isi descopere talentele si pasiunile de timpuriu.
      La noi, cei mici sunt stimulati de increderea cu care sunt investiti de catre pedagogi cand li se permit activitati pe care ei le percep ca fiind specifice numai adultilor, cum ar fi aranjarea obiectelor la locul de joaca, udarea florilor sau prepararea unor feluri de mancare. Aceste actiuni simple cu o importanta extraordinara pentru copii, ii responsabilizeaza si ii ajuta sa isi intuiasca propriile forte printr-o participare activa si constienta la “ceva important”.
      Noi lucram cu copilul astfel incat odata trezita curiozitatea acestuia, sa isi doreasca sa invete si sa inteleaga informatia, ca alternativa la invatatul mecanic disfunctional si des practicat in sistemul atat de bine cunoscut al scolii de azi.
      Intrucat sustinem firescul si armonia, iata principiile pe care ne bazam:
      • auto-motivarea – sistemul pedeapsa-recompensa este evitat, iar copii sunt stimulati sa se auto-motiveze
      • relationarea cu ceilalti – metoda Montessori invata copiii sa aiba grija unul de altul, sa se respecte, tolereze si sa se inteleaga
      • promovarea unei alimentatii sanatoase – cei mici sunt educati sa aprecieze gusturile naturale si sa ocoleasca produsele standard din comert care le dauneaza
      • invatarea inspirata prin intermediul diferitelor tipuri de activitati – de educare a limbajului, recreative, de cunoastere a mediului, matematice, educatie muzicala si plastica, educatie fizica si psiho-motorie
      • organizarea – copiii sunt incurajati sa se gospodareasca in cadrul grupei, sa isi ordoneze spatiul in care isi desfasoara activitatea in vederea deprinderii acestei discipline
      Copilul este prin definitie bun, o tabla nescrisa si este responsabilitatea ta ca parinte sa te asiguri ca viata lui de adult va fi una lipsita de frustrari si meschinarii. Acest lucru poate fi atins printr-o educatie inovatoare, care sa il faca sa isi constientizeze existenta in aceasta lume si sa aleaga modul cum se va raporta la ea.”

      • Multumesc pt completare, Anca.

  19. Uscatu Mirela

    Mamicilor din lumea intreaga, sunt fericita posesoare a 3 copii. Din instinct, nu am dorit sa urmez nici metode nici principii, nici alte tutoriale desi am avut acces pe deplin la ele.Am preferat sa invat odata cu copilul aceste lucruri. Pur si simplu am urmat un instinct, acela de mama. Sunt de parere ca ale noastre comori au un rationament propriu. Din experienta va spun ca primul copil este intotdeauna cel mai alintat. De ce? Simplu, din simplul fapt ca este primul, esti tentat sa il cocolosesti, desi el are dorinta de a face lucruri pe cont propriu, parintii sunt tentati de a-l scuti de aceasta povara. Este instinctuala treaba. Insa dati-mi voie sa va explic cum decurge treaba daca se mai adauga un copilas in acest peisaj. Din lipsa de timp/rabdare acesta va ajunge sa deprinda abilitati poate chiar mai avansate de varsta lor (aka marea metoda Montessori). Nu mai ai timp nici dorinta sa vrei sa adopti un anume program/o anume metoda, pur si simplu cu 2 copii nu ai cum sa aplici nici daca vrei. Veti observa cum acest al doilea puiut va dori cu tot dinadinsul sa pape ce papa si fratele/sora lui, va dori sa reuseasca sa faca tot ce face fratele/sora lui si in final chiar va ajunge sa faca tot ce face fratele/sora lui desi diferenta de varsa dintre ei va fi de cel putin 1 an sau mai multi (in cazul meu 2). Suficient ce va spun ca acelasi lucru ba chiar mai bine se va intampla si cu un al 3-lea? Dorinta va fi de 2 ori mai mare, exact ca intr-un sistem de bonusare (ma refer ca pentru mezin, este f dificil, el va dori sa tina pasul cu cei 2 frati mai mari, indifierent de varsta lor). Mititeii nu doresc decat o ocazie sa se afirme 🙂 . Insa din prea multa dragoste, primul copil nu va indeplini toate acestea mai ales datorita parintilor aceea de a face o viata mai “buna” comorilor lor, vor da gres cocolosindui prea mult. Nu este o greseala, cu atat de neiertat, insa este un lucru care sigur se intampla. Cei care ma vor contra, as dori sa stiu daca au si un al 2-lea copil. Banuiesc ca nu. Veti descoperi singuri ca aceasta greseala o facem singuri, cu bunastiinta. Insa nu este de condamnat. Este instinctuala toata treaba. By the way si eu am patit un necaz de genul, insa am trecut peste, si acum culeg roadele.Iar celor care inca au stresuri si probleme cu privire la putiutii lor, ascultati-va instinctul de oameni maturi si tratati copii ca niste fiinte cu vointa proprie cum si sunt de altfel, si va asigur ca nu veti da gres, asa cum nici parintii nostrii nu au putut apela la diverse cursuri/tutoriale/principii si ne-au ajutat sa devenim Oamenii care suntem in prezent. Va doresc succes, si credeti-ma nici o metoda/carte/principiu din lume nu va poate califica pentru meseria de parinte. Aceasta se dobandeste. By the way, daca aveti nevoie de exemple concrete, va pot ajuta cu “n”. 🙂 Un an nou de vis! Mirela U. 🙂

    • Mirela, asa e, experienta ta e una tipica si ma bucur sa vad ca experienta ta, mult mai vasta decat a mea, imi confirma convingerile de pana acum. Un an frumos si tie!

  20. catalin d

    Ideea ca trebuie sa inveti copilul de mic cu unele treburi casnice este buna dar sa-l pui sa schimbe becuri la 9 ani…..nu stiu ce sa zic

    • S. nu are inca sase ani. L-am intrebat azi dimineata daca ar putea sa schimba un bec. Mi-a raspuns ca e prea sus si ar putea sa se curenteze. Dar un bec de la veioza, ai putea schimba?, l-am intrebat. Desigur, mi-a raspuns, constient ca poate, ca nu e prea greu pentru el. La urma urmei, face Lego cu sute de piese, face tot felul de constructii cu suruburi…cat de greu i-ar fi sa schimbe un bec? Adevarul e ca pe mine nu m-a pus nimeni sa schimb becuri, si nu stiu daca m-as descurca, dar in el am totala incredere ca ar reusi.

  21. violeta.argatu

    Hmmm… am impresia ca ati luat-o prea “in serios”. Ceea ce scrie pe lista aceea nu e obligatoriu, si mai ales, nu se face cu “de-a sila”. totul se deprinde cumva “jucandu-ne”.
    Cu totiii cred c-ati observat cata placere le face celor mici sa faca “pe oamenii mari”. Ioan de exemplu, e tare dornic sa-l imite pe tatal lui. Abia asteapta sa schimbe cu el un bec, sau se repare un intrerupator, sau sa bata un cui, etc.
    Ana, la fel -ii place foarte mult sa faca pe gospodina- si are doar 3 ani juma’ : adora sa “bucatareasca” , isi duce hainutele in cosul de rufe, le pune in masina de spalat,le scoate si le pune in lighean, pune aspiratorul, sterge praful, da cu “fas- fas” pe parchet, il lustruieste ,etc. Inchipuiti-va ca la varsta asta nu poti obliga un copil sa faca asa ceva. este pur si simplu PLACERE!!!!
    Ca sunt momente in care cei mici nu colaboreaza, devin rebeli, e cat se poate de adevarat. Dar, atunci cand noi, ca parinti,dam dovada de rabdare si dragoste si mai inchidem ochii atunci cand ei nu vor sa faca ceea ce trebuie fix in momentul in care vrem noi, totul se rezolva. Numai ca…. asa cum zicea si Raluca si cum ziceau si fetele care au mai multi copii, e mai greu.

    ideea ramane una singura: copiii de azi, vor fi parintii de maine!!!

    • Si mie mi se pare, Violeta, ca se considera ca sunt traumatizati copiii care sunt pusi sa faca ceva prin casa. Dimpotriva, eu vreau sa il responsabilizez pe S. pentru ca mi se pare ca ar fi mai fericit. Faptul ca ii acord incredere, ca il invat ca poate, ca il tin pe langa mine si il invat ceva practic, acordând-ui atentie, in loc de a-l lasa la tableta, mi se pare ca ne consolideaza relatia si il ajuta pe viitor. De unde atata trauma daca un copil misca si el, dupa puterile lui, ceva prin casa?

  22. Știți vorba aia„ Câte bordeie, atâtea obiceie”. Așa că,fiecare aduce cu el un bagaj de deprinderi, atunci cînd devine părinte (că vrem sau nu vrem). Unora le place să facă treburi gospodărești, altor nu. Nu este o condiție de bază a reușitei într-o relație, familie. Eu am un băiat care se apropie de 20 de ani. Nu a făcut nimic prin casă, mă refer la treabă, pentru că l-am așteptat și dorit enorm și l-am cocoloșit și drăgălit peste măsură. Dar iată că a venit vremea să plece în lume, iar lumea pe care a ales-o se află la mii de km de casa părintească. Se descurcă foarte bine acum; gătește și-și întreține singur curățenia în camera de student în care locuiește. Așadar, copiii vor face, mai devreme sau mai târziu, ceea ce au văzut în casă. Dacă a trăit în curățenie, nu va dori să stea în mizerie. Iar eu nu sunt adepta lucrurilor făcute cu orice preț. Dacă veți „sădi” bine, veți „culege” bine la momentul oportun. Dacă nu, nu! Oricum, chiar dacă la nivel declarativ multă lume rostește ceva, în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Vă sfătuiesc să procedați cum vă este comod și acceptabil, neținând cont de X sau de Y. Că doar nu cu ei trăiți! An nou cu sănătate, tihnă și armonie!

    P.S. Nu scoateți din ecuație că părinții și bunicii noștri nu aveau parte de atâtea aparate electrocasnice și de atâta mâncare semipreparată. Și nu aveau nici… catering 🙂

    • Ioana, R. e un caz fericit. Eu, care nu am stiut sa gatesc când am plecat la facultate, am trait 4 ani cu banane, iaurt si ciocolata. Am invatat sa gatesc dupa ce m-am maritat, dar apoi au venit ca tavalugul multe responsabilitati. Atunci am fost fericita ca soacra mea l-a invatat pe D. sa gateasca, sa faca orice, sa nu fuga e responsabilitati. Dar, cum spui tu, atatea obiceie cate bordeie…si lucrurile satau diferit de la caz la caz. Ma bucur ca in cazul vostru totul a iesit bine si frumos!

  23. Raluca eu apreciez mult articolul tau…si dincolo de faptul ca gasesc sfaturile foarte bune, te apreciez si mai mult pentru ca l-ai scris pentru a ajuta/atentiona mamele tinere….scriind despre lucrurile pe care tu le consideri greseli in felul tau de parinteala. Eu stiu ca S. este un baietel bine crescut…si mai stiu ca nu duce lipsa de dragoste si de afectiune pentru ca ‘citesc’ acest lucru mereu in post-urile tale. Eu iti impartasesc deplin opinia si cred ca un copil trebuie sa fie invatat sa fie responsabil. In privinta asta, marturisesc ca nici eu nu am fost tot timpul exigenta…insa am sa insist mai mult de acum incolo. In cazul nostru de exemplu, micul dejun/pranzul/cina dureaza cel putin 1 ora daca ii dau voie A.-ei sa manance singura….nu ma deranjeaza ca se murdareste sau da pe jos, dar ma deranjeaza atunci cand pur si simplu nu isi mesteca mancarea si face ‘provizii pe iarna’ intr-o falca. Cred ca trebuie sa ma rog mai mult…si sa ma inarmez cu mai multa rabdare….pentru ca si noi anul acesta intentionam sa punem accentul mai mult pe responsabilitati specifice varstei.

    • Oana, sa stii ca daca m-am deschis si am pus pe tava ce era in sufletul meu de cateva saptamani, am facut-o cu toata sinceritatea, pentru ca eu cred ca un copil e mai fericit daca simte ca poate si e incurajat sa faca singur ceea ce poate face singur. Si, mai ales, pentru ca m-am gandit ca poate ar ajuta pe unele mamici sa nu ajunga la concluziile astea ale mele la 6 ani sau la 12 ani, ci le-ar prinde bine sa mediteze la subiect când copilul are 2-3 ani (luând decizia care li se pare lor mai buna). Fiecare face cum vrea, dar iti marturisesc ca nu ma asteptam ca acest articol simplu sa straneasca asa reactii.

  24. Sophia

    Si eu sunt o mamica a unui baiat “alintat”. Are 4 ani, noi il imbracam, acasa ii dam noi sa manance (la gradinita mananca singur), ne spalam impreuna pe dinti, ne culcam impreuna, etc. Nu pentru ca nu poate, evident, ci pentru ca toate aceste momente in care EL AR TREBUI SA FACA vin atunci cand EL DEJA FACE CEVA. Si nu sunt sigura ca spalatul pe dinti nu este la fel de important ca hranitul animalelor din gradina zoologica pe care tocmai a construit-o. Si sunt convinsa ca degeaba il pisez eu la cap sa se duca sa se schimbe de/in pijama daca el e plecat cu avionul undeva, prin niste munti, departe, unde Spiderman s-a refugiat dupa lupta cu Hulk.
    Din pacate, nu avem intotdeauna suficienta rabdare sau atentie incat sa prindem momentul potrivit in care el sa receptioneze cum trebuie ca e timpul sa faca altceva decat el facea deja. Si sa faca cu placere (sau macar cu normalitate). Altfel, riscam sa transformam baietelul cuminte si echilibrat intr-un monstrulet frustrat gata sa isi descarce furia cand ne asteptam mai putin. Si atunci ne miram sau il pedepsim ca e rau. Sau, si mai grav, va incepe sa considere aceste lucruri care ar trebui sa fie facute usor si natural doar niste corvoade.

    • Ei, uite, eu consider ca spalatul pe dinti e mai important decat hranitul animalelor de plastic, si asta in urma celor 4 masele cariate, a timpului petrecut la dentist (in vreme ce puteam hrani animale de plastic sau sta in parc), si a durerilor care il apuca la miezul noptii uneori. Imi pare rau ca nu i-am limitat cantitatea de dulce si ca nu l-am invatat mai responsabil cu spalatul pe dinti. Nu i-am facut un bine ca l-am lasat in voia lui. Dar, repet, fiecare isi creste copilul cum vrea, eu nu am relatat decat experienta mea personala, nu imi impun punctul de vedere. La patru ani il imbracam si eu cu rabdare, la 6 consider ca e vremea sa se imbrace si singur. Ca poate.

      • Sophia

        Si noi am considerat la fel, ca spalatul pe dinti este foarte important, am inceput de la primii dinti, cu constanta. Fie ca se intampla cu forta, fie ca se intampla cu scandal sau cu fermitate, spalatul pe dinti era in program. Acum G. are carii (cat de bine se poate spala pe dinti un copil care urla sau care o face in sila?!) si ne chinuim imaginatia sa il facem sa creada ca spalatul pe dinti e folositor, dar si distractiv. Si asta doar din cauza ca nu am avut timp, nervi si rabdare sa facem acest spalat pe dinti atunci cand G. avea timp si putea sa inteleaga ca e la fel de important ca hranitul animalelor de plastic (care, btw, este unul din cele mai importante chestii din viata lui la 4 ani si asta ma bucura – satisface o nevoie imaginara a altcuiva, got it?).
        Da, am incercat deseori sa ne impunem cu superioritatea parintelui responsabil care vrea sa creasca un om mare bun si bun la multe, dar in ultimul an am inceput sa observam esecurile acestui tip de educatie gen “training”. Eu sper sa ne fi trezit la timp.
        Cred cu tarie ca copii invata din exemplul modelelor pe care si le aleg ei isusi. Daca tata e modelul si tata strange si repara prin casa, copilul va strange si va repara prin casa. Daca mama e modelul si mama e gata in 10 minute de plecare, copilul va fi gata in 10 minute si va face in acele 10 minute ce facea si mama lui. Daca parintii tipa, copii tipa – poate azi la alti copii, dar mai tarziu, tipa si fac pe comandantii si cu parintii. Si asa mai departe.
        Scriu aici dintr-un motiv egoist: vreau ca ai mei copii sa nu fie victima frustrarilor acumulate acasa de copii cu care interactioneaza. Si vreau ca tinerii din vremea batranetii mele sa fie sanatosi in ganduri. Nu sa-si aduca aminte cu o mandrie autoindusa ca ai lui il “puneau” sa faca treburi. Un om echilibrat, calm si “bine cu el insusi” face mult mai bine in jurul lui decat unul care trebaluieste pentru ca asa trebuie.

      • Si noi am incercat sa facem explicatiile despre spalatul pe dinti cat mai atractive, sa inteleaga. Uite, aici, o lectie despre dinti de când era S. mic- https://caietpentrucasamea.wordpress.com/2012/10/16/lectia-despre-dintisori/. Chiar azi am mai facut una, folosindu-ne de macheta de la Noriel. Nici nu il las pe S sa se spele singur pe dinti, prefer sa il spal eu (dupa ce am discutat cu un dentist american care si-a spalat copiii pe dinti pana la 12 ani, ca sa fie sigur ca sunt periati corect. Iti dai seama ca aici nu era vorba de cocoloseala, ci tratata periajul ca un act de preventie medicala, iar ca urmare copii nu au avut nicio carie pana la 12 ani si niste dinti superbi). Doar ca nu am fost suficient de consecventa sa facem asta cu suficienta regularitate ca sa salvam niste masele. In timp ce il spal, in invat si pe el sa se spele, si planul e sa reuseasca singur sa faca o treaba buna intr-un an. Cat despre exemplul personal si faptul ca “se ia”, vrând nevrând, fara training, experienta mea proprie contrazice ceea ce spui. Mama mea este o gospodina extraordinara, dar nu un bun pedagog. Nu m-a invatat mai nimic, si ca atare eu sunt o gospodina lousy, si tot ce am invatat am invatat singura, si nu ma pot lauda cu excelenta. De când l-am pus pe S. sa faca ceea ce poate face (de cateva saptamani, adica), am observat la el o schimbare in bine. E mai calm, mai sigur pe el, mai putin plangacios. Dar tu fa cum crezi ca e mai bine cu copilul tau, eu ocup un coltisor de net cu care poti foarte bine sa nu fii deloc de acord. Ai toata libertatea din partea mea sa nu fii de acord cu mine. In timp, se va dovedi daca am sau nu dreptate, si sper din toata inima ca al meu copil, socializând cu al tau, sa nu creeze il al tau frustrari nenecesare.

  25. Diana

    Esti un parinte minunat. Nu te condamna pentru ce ai facut. Se vede ca a fost un copil dorit. Si eu imi doresc foarte mult copii dar nu sunt de acord sincer cu poza pe care ai postat-o: schimba becuri si face prajituri serios…serios? eu nici acum nu prea stiu sa fac de mancare tocmai pentru ca am fost fată si mama a zis ca am timp sa gatesc in viata asta dupa ce ma voi marita si voi avea copii. Iar ultima parte chiar m-a lasat masca: are grija de fratii mai mici. Pai stati asa: eu aveam 10 ani cand s-a nascut fratele meu, ce vina avem noi ca avem frati? parintii i-au facut, ei sa se ingrijeasca de acest lucru ca si eu daca o sa am 2-3 copii nu o sa ii pun pe cei mari sa aiba grija de ceilalti.

    • Multumesc, toti copiii mei au fost extrem de doriti si incercam sa facem ce e mai bine pt ei. Acum, serios, e asa de grav sa stii sa faci prajituri??? Pe S. l-am dus la ateliere de bucatareala, unde participa la facerea prajiturilor, pentru ca era maxima distractie pt el. Când se transfoma facerea prajiturilor in trauma suprema… sau schimbatul becului? Pai S. isi face tot felul de “instalatii” prin casa, si daca are un bec la dispozitie e cel mai fericit? Chiar e asa o mare grozavie sa inveti copilul sa schimbe un bec? Sau sa se joace cu fratii mai mici? Ca nu e neaparat vorba de schimbat scutece sau de agonisit traiul celor mici. Nici eu nu stiu sa fac mancaruri complicate si nici nu prajituresc acasa, pentru ca n-am invatat bucuria de a gati de la mama mea, care nici ea nu m-a pus la bucatareala. Asa ca familia mea nu beneficiaza de grozave talente culinare din partea mea. Sunt eu , sau sunt ei, mai castigati ca nu am invatat chestiile astea când eram mai tanara?

  26. eu am facut treburi in casa de mica. Unele au fost corvoada si atunci dar si acum. Unele le-am facut cu placere si atunci si acum. Ce se poate face din copilarie este tocmai construirea placerii asteia, treptate.
    Cea mai mare ‘avere’ educationala a mea este: educatia financiara care am primit-o de la bunici. Privesc in urma si in jur si imi dau seama ca nu as fi supravietuit fara asta, sau as fi luat decizii mai putin ‘demne’.

    Si eu cred ca informatia la copiii de 4-5 ani e importanta, dar mai importanta e rutina si exemplele vazute. Asta am inteles dupa ce am incercat sa repet cu copilul tot felul de informatii si notiuni. Asa ca daca facem ceva, facem de placere. Am renuntat la mancarurile sofisticate si gatitul zilnic pt joaca zilnica!

    P.S. un coleg strainez mi-a zis ca ei nu gatesc niciodata. Nici ei, nici copiii. Ei se joaca serile jocuri de societate/de masa! mananca sandvishuri si pizza congelata pregatite de cate un membru al familiei pe rand (da, copilul la 8 ani are o seara cand…pregateste acea pseudomasa), masa calda o iau la cantina si ei si copiii. Daca e sa comparam copiii lor si copiii nostri, cine e mai in castig?

  27. R

    Buna Raluca,

    Iți scriu aceste randuri pentru ca simt nevoia de a-ti impartasi unele lucruri. Initial doream sa fie o scrisoare deschisa catre aproape toate mamicile ce au comentat aici, dar mi-am dat seama ca tu reprezenti prototipul acestor mamici. Prin urmare, aceste randuri iti sunt scrise tie.

    In primul rand, hai sa facem cunostitna. Sunt un barbat tanar, de succes, intr-o relatie stabila si de lunga durata. Vin totusi cu unele neajunsuri – sunt (aproape) inapt in treburile casnice. Am fost crescut, cum s-ar spune in puf, mofturos si “lenes”. Dar trecand peste neajunsurile mele, inca mai sunt femei care suspina dupa mine.

    Draga Raluca, nu iti impartasesc viziunea despre crescut copii. O sa tai din fașă argumentul ‘asteapta sa ai copii’. Nu este un argument valid! Sunt destul de matur si trecut prin viata, ca sa stiu cum doresc sa-mi cresc copiii. Am o viziune clara si bine conturata in aceasta directie! Ca va suferi nuantari si modificari in functie de context cand va veni vremea, este o alta poveste, dar aici vorbim de fond si nu de nuantari.

    Ti-am citit intreg postul, si de asemenea am citit toate comentariile de blog. Am observat ca spui ca mai ai o fetita ce are anumite probleme de sanatate. Imi pare nespus de rau sa aud asta si îi doresc celei mici multa sanatate, iar tie putere sa lupti cu aceasta povara. Cu toate acestea, consider ca ai asteptari prea mari de la S., deoarece faci comparatie cu fetita ta. Lucrurile nu ar trebui sa stea asa. Nu îl responsabiliza mai mult decat este cazul, doar pentru ca (se) poate!

    Necesitatea este una, munca este alta, iar fericirea este cu totul altceva. Fiecare varsta are farmecul sau, iar copilaria, draga Raluca, copilaria nu se mai intoarece! Copilaria reprezinta cea mai inocenta si fermecatoare parte a vietii, iar tu îl privezi de splendoarea ei, prin incercarea de a-l responsabiliza.

    Lucian Blaga – Trei Feţe

    Copilul râde:
    “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
    Tânărul cântă:
    “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
    Bătrânul tace:
    “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

    Asadar, pentru un copil, intelepciunea si iubirea lui este jocul. Jocul ce se aude in clinchetul de râsului. Învață-l să aprecieze munca si efortul, dar lasa-i copilaria sa fie copilarie. Iar pentru a nu ma face ipocrit, o sa-ti impartasesc din relatia cu prietena mea. Ne-am cunoscut pe bancile facultatii. Eu un mare aiurit, si invatat sa-mi faca mama curat si toate treburile casnice. In facultate am inceput sa-mi fac singur totul. Evident, ca la inceput faceam minimul necesar si fara foarte mare chef. Pe urma a inceput relatia, iar in mod natural, lucrurile au inceput sa se schimbe. Prietena mea, obisnuită cu cele ‘de-ale casei’, nu a urlat la mine, dar a venit cu o regula: referitor la curatenie si gatit, tot ce facem, facem impreuna. La treburile casnice, munca se distribuie uniform. Mai greu la gatit, unde eu nici acum nu am indemanare de bucatar. Aici ea gateste si eu o mai ajut pe ici pe colo si spal vasele. De spalat, rufele spala masina, iar de calcat fiecare dintre noi ne calcam propriile haine.

    Deci se poate! Poti sa-l inveti multe doar prin sfaturi si discutii, fara sa-l privezi de copilarie. Atata timp cat are functiile motrice functionale, cand va avea nevoie de ceva, le va face singur. Iar nevoia, stii cum se spune, este cel mai bun profesor.

    O sa-mi spui ca de fapt, dracul nu e asa de negru pe cum il vad eu, ca de fapt il pui sa faca minimum din tot ce poate sa faca singur, si ca vrei sa-l pregatesti pentru viata ca sa nu devina lenes si iresponsabil. Draga mea, iarasi te voi combate, pentru ca nu este asa! Iti voi argumenta din urmatoare perspective:

    1. In primul rand, fiecare copil are ritmul sau. Iar daca nu face ceva, face pentru ca nu este deloc interesat de acel lucru. Daca vrei sa se imbrace singur in 3 minute, acestea sunt asteptarile tale in raport cu el, dar el nu da doi bani pe aceste asteptari. Daca este necesar pentru tine! ca el sa fie imbracat in 3 minute, apoi il imbraci singura! Altminteri, lasa-l in ritmul lui.

    2. Nu tot ce putem face ne aduce fericire. Da, poate sa se imbrace singur, dar asta nu inseamna ca il face fericit. Asadar, m-as feri sa confund fericirea cu indemanarea.

    3. Confunzi nevoile tale cu nevoile lui, si mai ales fericirea ta cu fericirea lui! “Problema mea e ca nu am fost consecventa in a=i implementa niste obiceiuri bune, care mi-ar fi facut mie viata mai usoara acum, iar pe el un copil mai placut si mai fericit”. Nu exista nicio lege in univers care sa enunte: daca viata mamei este mai usoara, copilul este mai fericit! Asadar, vezi unde gresesti cu toate aceste incercari de responsabilizare a lui S.?!

    4. Argumentul responsabilizarii de mic, este un argument invalid. Tot ce-l inveti tu, sunt niste deprinderi care iti fac tie viata mai usoara, acum in stadiul in care te afli acum. Dupa cum aminteam mai sus, remarc ca tu si sotul tau aveti o situatie mai speciala. Sotul care are se imparte intre 3 job-uri, si tu care te lupti cu inca o sarcina si grija celor doi copii (dintre care fetita bolnava). Chiar aveti compasiunea mea pentru situatia speciala in care va aflati! Dar, deprinderile cu care tu îl inveti acum pe S., s-ar putea ca lui sa-i nu-i fie de niciun folos in viitor, sau la polul opus, sa-si fi dorit un “training” si mai activ decat cel pe care-l are acum. Dar vezi tu, viata e plina de imprevizibil, iar o norma ca sa fie completa trebuie sa acopere imprevizibilul. Prin urmare, nu poti impune ceva atata timp cat nu acoperi imprevizibilul. Din acest motiv argumentul este invalid.

    As mai fi avut lucruri de spus, dar mi s-a tocit penița digitală. Asadar, in speranta ca nu vei lua aceste randuri ca pe un afrond, ci doar ca pe un dialog sincer, iti doresc toate cele bune, Raluca!

    Cu sinceritate si prietenie,
    R.

    • Apreciez timpul pe care l-ai dedicat scrierii acestui mesaj lung.
      Hai sa facem cunostinta.
      Sunt mama a doi copii, un baiat tipic si normal, o fetita speciala si extraodinara. NICIODATA fetita noastra nu a fost o povara. Citeste un articol, unul singur despre ea pe blogul acesta, si ai sa vezi ca existenta ei ne face absolut fericiti, ca singura noastra rugaciune cu privire la ea este ca Dumnezeu sa ne daruiasca cat mai mult timp cu ea. POVARA e un cuvant care nu se aplica. Da, are handicap profund, dar asta nu o face mai putin valoroasa sau mai putin pretioasa decat fratele ei. Da, muncim enorm ca ea sa poata o frantura din ce pot ceilalti copii. Cati munceste 4 ore pe zi in fiecare zi la terapie. Face exercitii dupa exercitii ca sa poata manca cu lingurita, sa poata coordona mainile sa puna o minge intr-o cutie, sa poata merge in picioare. Munceste cu o ambitie de nedescris si cu o harnicie iesita din comun, fara sa se planga. Acum, explica-mi si mie ce favor i-as face fratelui ei, care poate sa puna obiecte in recipient, implicit si jucariile in cosul cu jucarii, care poate sa mearga si sa-si duca lingura la gura, daca as face eu chestiile astea in locul lui? Ce favor i-as face, si ce bine pe termen lung, daca l-as trata ca pe un neputicios si un lenes, in conditiile in care sora lui munceste enorm sa poata face, cândva, ceea ce el poate face acum. Ce favor ti-a facut mama ta crescandu-te in puf si lenes? Nu vreau sa te jignesc, citez exact cuvintele tale. Mai mare favor iubita, ca te-a “educat” sa misti ceva prin casa. Si cat respect crezi ca va primi un barbat care nu a fost invatat sa isi asume niste responsabilitati? Pana al urma, caracterul conteaza. Eu vreau sa ii fac un bine copilului meu, investind in caracterul lui, iar responsabilizarea tine de asta. Sincer, ai tu impresia ca privezi un copil de copilarie in momentul in care il inveti sa bata un cui sau sa isi faca curat in camera? Asta se numeste in dictionarul tau privare de copilarie? Hai sa fim seriosi, Daca asta numesti tu privare de copilarie, vorbim din sisteme de valori complet diferite, si toate argumentele pe care te-ai straduit sa le aduci ca sa imi demonstrezi ce mar greseala fac eu invatandu-mi copilul sa faca una -alta prin casa, sincer, nu ma impresioneaza. Dar m-ai pierdut in momentul in care mi-ai numit fetita “povara”. Este greu, este obositor, dar este ceea ce imi doresc sa fac tot restul vietii daca se poate, cu cea mai mare bucurie, si fara a ma simti o clipa impovarata, pentru ca imi iubesc copilul si as face orice sa fie fericita. Copiii mei sunt bucuria mea, nu povara mea, si caut sa fac ce e mai bine pt ei. Daca mai bine mie mi se pare sa se imbrace singuri la 6 ani si sa duca rufele din masina de spalat la uscat, e alegerea mea. Si daca fiul meu va intelege asta, ca dragostea pentru cineva, pasiunea pentru ceva, va face orice efort sa para usor, daca va intelge ca a face parte dintr-o familie inseamna sa ai parte nu numai de privilegii, ci si de responsabilitati (ca fiu, apoi ca sot si tata) inseamna ca va fi bine educat. Si inainte de arunca cu usurinta cuvinte ca “privare de copilarie”, arunca o privire peste blog, sa vezi cat timp si energie le-au fost dedicate copiilor mei pentru a le face copilaria si viata mai frumoasa. Apoi, te rog, sa imi aduci argumente.

    • T

      Eu sunt, sa zicem, exact opusul tau. Mama m-a pus sa fac de toate de mic. Si desi atunci nu imi placea tot timpul pentru ca uneori nu aveam chef acum ii multumesc. Nu am fost privat de libertate si copilarie. Imi terminam lectiile sau treburile casnice si apoi eram liber sa fac ce vreau. Am avut o copilarie foarte fericita si in plus acum stiu sa fac orice prin casa si sa ma descurc in viata. Tin minte ce satisfactie aveam cand imi reusea un lucru… Bravo Raluca!

      • Multumesc, T! Apreciez foarte mult interventia ta, si da, cred ca un copil e mai fericit când e capabil sa faca mai multe lucruri. Chiar ma gândeam…când pui o unealta la treaba se lucrurieste. Când pui un om la treaba, invata sa se descopere pe sine, sa isi depaseasca limitele, se cizeleaza, se descopera, invata ca are ceva mai mut si mai bun de dat lumii. Lasa-l sa leneveasca si…ce ai castigat? Pierderea unui potential imens! Nu asta vreau pt fiul meu.

    • Anca Maria

      De obicei am retineri in a purta discutii despre educatie cu non-parintii (asa cum ai remarcat si tu ca majoritatea parintilor fac asta), intrucat este adevarat ca atunci cand ai un copil ti se schimba fundamental lumea! Nu e valabil doar pt femei (la care intervine un puternic factor emotional/hormonal/instinctual), cat si la barbati. Insa sunt anumite lucruri pe care le-ai spus si cu care rezonez. Imi place mult si Lucian Blaga.
      “Necesitatea este una, munca este alta, iar fericirea este cu totul altceva.” – este preferatul meu. Intru totul de acord ca, copilaria trebuie sa constate 99% din timp in joc, in special pana la varsta de 6 ani. Insa Raluca vroia sa nuanteze altceva, si poate nu a folosit cuvintele adecvate. Un copil, chiar si fff mic (inainte de 1 an) incepe sa-si doreasca cu ardoare sa imite absolut tot ce vede la adultii din jurul lui, mai ales la parinti. Este o lege a naturii esentiala de supravietuire. Astfel, daca eu ma pun sa intind rufe sau sa dau cu matura sau vreau sa-l incalt, baietelul meu de 16 luni tipa pana in las si pe el sa faca asta! Teorii ca Montessori/attachment parenting/ ceea ce sustine Jane Lideloff (lectura “obligatorie” pt oricare nou parinte) nu este ca “copilul trebuie invatat de mic cu greul, pt ca viata nu este usoara”, ci ca parintele nu trebuie sa devina niciodata chelnerul copilului si sa-i usureze acestuia viata si munca, ci ca un parinte ar trebui intotdeauna sa-i permita copilului sa faca tot ceea ce poate sa faca (chiar daca dureaza de 5 ori mai mult sau este “gresit” dpdv al valorilor noastre estetice, de exemplu). Ar fi extrem de multe de spus pe tema asta, e interminabila!

      Ce preciez este interesul tau pentru discutii despre parinteala, chiar daca momentan nu te vizeaza in mod direct subiectul 🙂

      Daca imi permiti sa-ti dau un ultim “sfat”, nu te pune niciodata in gura cu o femeie gravida sau care a nascut recent…suntem de obicei guvernate de cu totul alte legi decat cele universale, obiective.
      Oricare dintre noi facem greseli sau lucruri minunate in educatie, datoria nu este sa ne criticam unii pe altii, ci sa ne ajutam constructiv si sa empatizam! In fond, mai toti parintii isi iubesc copiii si-si doresc tot binele pentru acestia…ce e cel mai important este ca si copilul sa simta asta, in fiecare secunda a existentei sale!

      • Anca Maria, si S. a trecut prin aceasta faza la 16 luni, când voia sa stearga tot ca si mine, avea matura si farasul lui mic, micul cos de gunoi si toate acestea. Ce am vrut eu sa spun in articol, ca daca atunci când avea 16-18 luni si l-am incurajat in aceasta directie, pentru ca facea asta cu pasiune, imita si isi dorea sa faca ce fac adultii. Daca faci asta pt un copil de 16 luni (ii iei maturica lui, ii dai un spray, o carpa de sters praful), dar daca nu duci pana la capat actiunea asta, invatandu-l la 6 ani sa stearga praful in mod regulat, sa aiba un obicei din asta, atunci la 16 luni a fost just for fun, nu cu aplicabilitate practica, pe termen lung. Daca la 20 de luni faceti activitati cu clesti de rufe, dar la 7 ani nu il pui sa puna rufele adevarate pe uscator, ca vorba aia, ii strici copilaria, atunci la ce bun acele activitati de când era mic? Cat despre raspunsul dat de mine lui R., te asigur, oricat de tare m-ar fi enervat sugerând ca ar fi Cati o povara, ceea ce am spus e cat se poate de obiectiv, si nu are legatura cu hormonii de sarcina. Ne dam peste cap sa le facem copiilor nostri copilaria frumoasa si sa ii ajutam sa isi atinga potentialul maxim, ei sunt principala noastra investitie in ceea ce priveste partea financiara, timpul si energia, si când aud ca cineva poate implica ca lasand copilul sa faca ce poate, incurajandu-l sa nu fie lenes, investind timp sa il inveti ceva folositor, care sa ii ajute pe toata viata, inseamna ca i-ai stricat copilaria, am sa ripostez, indiferent cat de ridicat e nivelul de progesteron sau estrogen.

      • Anca Maria

        Dar eu sunt de acord cu amandoi si cred ca si voi sunteti in esenta…experienta personala este insa diferita si modul de exprimare, mai ales pe net, f deficitar 🙂
        Singura chestie pe care o remarc eu este diferenta de nuanta intre “a pune” pe copil sa faca treburi casnice si “a-l lasa, a-l incuraja sa faca asta”…de aici neintelegerile.

        Sau cum spune Alfie Kohn, diferenta dintre “to do things TO your children instead of doing things WITH your children”.

      • Inteleg ce vrei sa spui 🙂 Incercam sa facem lucrurile in asa fel incat sa nu il traumatizam. La noi acasa cam toti muncim unul pt altul …:)

  28. Tot ce invatam noi este in joaca, chiar si istoria si geografia. Nu mi-e rusine cu cultura generala pe care o are copilul meu la 6 ani. Am lasat multe lucruri la o parte pentru a-i acorda timp si atentie si a-l invata (iar activitatile de pe blog sunt dovada acestui fapt). O educatie buna ne straduim sa ii dam si noi, iar concluzia la care am ajuns este ca “cocoloseala” nu i-a facut bine, ci l-a privat de ceva important, de incredere in sine, de credinta ca poate. Asta e concluzia mea, fiecare poate ajunge la alta pe cale proprie, nu contest.

    • Raluca, asa am remarcat si eu: cuvintele repetate dupa mine, poezii/informatii despre nu stiu ce animal erau spune fix pt satisfactia celor mari!dar cele realizate de copil cu mandrie (desen, cusut ceva, scos din masina de spalat rufe si pus in lighean, impins ligheanul pana la uscator, sa isi tartineze singura felia de piine/curete un morcov pe care il manca ea fericita, sa isi pregateasca hainele pt a2a zi etc) toate erau niste realizari care ii umpleau fata de bucurie si mandrie: si-a depasit o limita, a prins incredere in forte, in decizia proprie etc.Cocoloseala nu a ajutat-o in dezvoltare, mult mai multe a invatat in directia in care am avut incredere in ea si am lasat-o sa aleaga.
      Am remarcat ca prin imitatie invata cel mai bine,dar i-a dezvoltat si motricitatea fina f. bine cat si imaginea de ansamblu, in spatiu.
      In plus, pt ca dupa job petrecem 2-3 ore impreuna pana la culcare, prefer daca am ceva de facut, sa fac cu copilul alaturi, mai vorbim, mai povestim etc.

      Asta nu inseamna ca daca e obosita, nu ii pregatesc eu hainele, si se intampla des seara sa fac asta. Dar pregatitul asta ma salveaza de conflicte de genul ca nu am asortat bine culorile (dupa standardele ei, adica 😀 )

      P.S. pt ca sunt in mediu multi-national, mi se par latinii extrem de cocolositi!!

      • Cam la aceasta concluzie am ajuns eu. Dupa doua saptamani in care i-am pasat lui S. niste sarcini (cum ar fi sa isi stranga jucariile, sa scoata rufele din masina de spalat, uneori sa le puna pe uscator, sa isi duca farfuria in chiuveta si sa se imbrace singur cat mai des ( chestii pe care, daca cineva le numeste traumatizante pt un copil de 6 ani, imi perimit sa imi pun mari semne de intrebare cu privire la ce inseamna “normal” pt persoana respectiva), baiatul meu e mai calm, mai echilibrat, mai putin plangacios. Eu zic ca a dat roade abordarea. NE intelegem mai bine, nu e nevoie sa il cicalesc si sa ridic tonul la el ca sa faca lucrurile astea. A inteles si el ca poate sa ajute prin asta si o face cu bucurie. Conflictele s-au rarit…

  29. Sorin Ionescu

    Se pare ca cei care sunt de acord cu chestiile astea n-ar fi trebuit sa faca copii ci sa-si angajeze o fata-n casa. PUTEREA EXEMPLULUI. Fa tu lucrurile astea tot timpul asa cum trebuie facute. Pana la vreo 10 ani (depinde de fiecare copil in parte) copilaria e copilarie nu slugareala. Pana la 10 ani copilul nu trebuie OBLIGAT sa faca lucruri. Le va face (pe unele) din dragoste pentru tine si -cum spuneam – prin puterea exemplului. Daca e “facut” sa le faca. Daca nu, te va invinovati pentru asta mai tarziu si va detesta toata viata sa faca lucrurile respective. Dupa o anumita varsta poti incepe si dresajul – iar aici nu pun gilimele pentru ca asta se intampla. Suntem dresati. Dar unii prefera cuvantul “educati”. Societatea ne vrea dresati. Altfel ii stricam socotelile. Au grija altii sa-i dreseze mai tarziu. Noi ar trebui sa-i invatam sa faca ce le place nu ce “ar trebui” sa faca. Nu ce facem sau ce am vrea noi sa faca. Si nu imediat ce au invatat sa mearga singuri in picioare. Acum cateva zile a venit fiu-meu de la gradinita dupa o zi in care l-au dresat sa deseneze intre linii. In tipar. Nu avem voie sa iesim din tipar. Gata ca mi s-a facut lehamite. La revedere!

    • Desenatul in tipar, sau coloratul in contur, banuiesc ca la asta va referiti, e un simplu exercitiu de motricitate fina premergator scrisului. El invata mana sa se opreasca inainte de linia neagra, invata muschii sa se controleze, privirea sa se coordoneze cu mana, pentru ca mai tarziu copilul sa poata trasa liniile necesare alcatuirii literelor de mana. A atribui acestui exercitiu banal si obisnuit o conotatie atat de grava, cum ar fi ingradirea creativitatii si personalitatii copilului dvs, mi se pare o viziune distorsionata asupra faptului. Asta e marea drama a copilariei fiului dvs? Ca e invatat sa coloreze in contur? In lumea mea, drama pentru un copil e când i se refuza actul educational, pentru ca e autist, are Sindrom Down sau e fata (asa cum se intampla in lumea musulmana pe alocuri), sa nu fie ajutat sa isi atinga potentialul maxim, sa aiba mainile prea hipotone sau prea spastice pentru a putea colora in contur. Dumneavoastra, bineinteles, puteti sa ii puneti copilului sosetele, sa il legati la sireturi si sa ii duceti farfuria murdara la chiuveta pana la 10 ani. Aveti aceasta libertate completa. Cu libertatea dvs, in a va educa copilul cum considerati, sincer, nu vreau sa ma lupt, nici macar in argumente.

  30. veronica

    mi se pare imposibil ca un copil e 4 ani sa-si aranjeze singur patul. Si restul de “obligatii” pe care trebuie sa le indeplineasca un copil de 4 ani(din lissta sarcinilor dv) sunt aberante in afara faptului ca trebuie sa stranga jucariile si putin mai mult.Un copil de mic trebuie sa invete sa fie politicos ,respectuos cu lucrurile si persoanele din jur,responsabil de ceea ce il inconjoara , nu are voie sa maltrateze jucariile si lucruri asa. Nu o lista de lucruri imposibile ptr o varsta in care cand duce lingura cu supa la gura o varsa pe jumatate.
    O salutare tuturor

    • Imposibil, nu cred. Adica, mi-l amintesc pe fiul meu ducându-si hainutele murdare in cosul de rufe la 2-3 ani, aducând un pampers pentru surioara lui, punând o farfurie si o lingura pe masa. Nu le facea mereu pentru ca nu avea o regula din asta, dar capacitatea sa le faca, o avea. La 5 ani si ceva m-a surprins reusind sa faca ordine luna in camera lui, inclusiv dat cu aspiratorul, sters paraful si facut patul (foarte bine), asta fara sa ii spun , din proprie initiativa, De putut, deci, poate problema e daca facem un obicei din asta sau nu. Probabil ca lista (care nu e conceputa de mine, apropo), nu se refera la dus gunoiul la ghena la 3 ani, ci la dus un gunoi la cosul de gunoi, ceea ce va garantez ca baietelul meu facea de la 18 luni (chiar avea o pasiune pentru asta). Trebuie sa facem diferenta intre “poate”, “ar fi bine pentru copilul meu”, “sunt dispus sa investesc timp pentru a implementa aceste obiceiuri”, “consider inutil sa invete asa ceva la o varsta frageda”.

      • si fiica mea isi aranjeaza patul. Evident, dupa standardele ei. Eu sunt multumita ca face, nu pt calitatea cu care face, ci pt rutina, si ca sa aiba loc sa isi intinda…jucariile.

  31. Laura Cioabla

    Super articol, chiar fff util. Îmi pare rău ca nu l- am citit atunci când trebuia

    • Multumesc, aveam nevoie de incurajare 🙂

  32. Cat adevar! Bravo de o mie de ori, de la Copacul Ganditor http://dorayoga.wordpress.com.

    • Fiecare ia ce i se potriveste, eu nu pretind ca detin adevarul absolut 🙂 Eu scriu ce mi se pare ca ar fi de folos si pentru alti parinti. Ce nu se potriveste altui stil de parinteala, evident, nu trebuie luat si pus in practica 🙂

  33. Anastasia

    Buna! Am descoperit o carte care abordeaza cumva problema aceasta, poate va fi de vreun folos! Mult succes, oricum, meseria de parinte este o aventura cu multe obstacole, dar merita tot efortul investit! 🙂 Felicitari pentru interesul manifestat in directia de a face din copii OAMENI!
    http://www.elefant.ro/carti/familie/educatie/invata-ti-copilul-sa-gandeasca-singur-213068.html

    • Multumesc mult de recomandare! O am in vedere! ❤

  34. Corina

    Mai fetelor mai.. Interesante discutii.. intr-adevar Raluca, un articol cu care ai starnit toate mamicile 🙂 Iti inteleg frustrarile si crede-ma ca le-am simtit pe pielea mea pe fiecare dintre ele la un moment dat sau altul. Prin articolul tau dovedesti nu numai ca reflectezi amanuntit la ceea ce ti se intampla cu baietelul tau dar in plus ai si curajul sa spui lucrurilor pe nume ceea ce eu una apreciez foarte mult.
    Am si eu o fetita de 6 ani jumate si am avut si noi perioade lungi in care ajungeam tarziu la toate intalnirile, plansi si stresati. Am reusit sa intoarcem roata prin a o responsabiliza pe ea in privinta ajunsului la timp la gradinita/ scoala etc. Mai concret i-am spus ca e ok sa faca lucrurile in ordinea si tempo-ul ales de ea dar sa stie ca daca intarziem ea va trebui sa-i explice asta profesoarei. In plus ii dam repere temporare cum ar fi: Mai avem 20 de minute si trebuie sa te imbraci si sa mananci. Mai sunt 10 minute si mai ai de pus ciorapii si de mancat. S-au scurs cele 10 minute, acum iesim pe usa pt ca altfel va trebui sa te descurci cu profa. Daca iti mai e foame, incercam maine sa mancam mai din timp.
    La masa ii punem in farfurie tot ce mancam si noi adultii.. nu gatim separat pt ea. Prima reactie va fi: eu nu vreau fasole! cu chiraiturile necesare bineinteles.. la care noi spunem f linistiti o lasi in farfurie si mananci ce iti place. M-ar bucura mult daca ai lua o inghititura din fasole ca sa fii sigura ca nu iti place. De multe ori, de la acea inghititura ajunge sa manance toata fasolea si doar cate putin din celelalte mancaruri. Asta se face cu liniste si calm si fara un scop anume pe o perioada de 2-4 saptamani.. dupa care evaluezi ce a mers, ce nu, ce a dus la escalari in plansete etc..
    Partea de facut curatenie in casa nu am primit-o de la ai mei asa ca nu o cer nici eu de la ea. Mama mea mereu spunea: cand ai sa pleci de la mine din casa ai sa tot smotruiesti, du-te mai bine si te joaca. Asa ca desi ea trebuia sa faca mereu curat dupa noi, daca veneau musafiri, fiecare din noi ajuta instinctiv fara sa faca nazuri. Si daca ma gandesc la fetita mea, de fiecare data cand o rog sa ma ajute intr-o situatie de criza, o face cu placere. Oricum, cel mai important rezultat a fost ca am ales un barbat caruia sa-i placa sa smotruiasca 🙂
    Partea cu rutina de zi cu zi – sa se spele pe dinti singura, sa manance suficient, sa coopereze la mersul la culcare si sa se imbrace – am inceput-o de pe la 4 ani cu un joc in care am facut un tabel cu aceste 4 activitati sa zicem – 4 desene reprezentative pe verticala si 7 zile ale saptamanii pe orizontala. In fiecare seara inainte de culcare reflectam la ziua ce a trecut prin prisma activitatilor si ea primeste un abtibild pt fiecare activitate pe care a facut-o cat de cat satisfacator.. Scopul nu este sa ne zgarcim la abtibilde evident.. ci sa recompensam gras chiar comportamentul pozitiv, reflectand impreuna.. Dupa prima saptamana in care isi dorea cu ardoare sa ia toate stickerele si sustinea sus si tare ca a facut toate activitatile perfect.. usor usor au venit si saptamanile de reflectie realista.. in care eu o interb to ce zici te-ai imbracat repede azi.. si ea zice.. nu prea.. SI eu ii zic atunci ca as fi dispusa sa-i dau totusi abtibildul daca promite ca maine se va concentra mai mult pe activitatea asta. Acuma, jocul asta se face si el in niste limite – nu poate dura mai mult de 10 zile in total ca sa ramana totusi un joc, nu o realitate zilnica.. si ideal ar fi ca daca copilul reuseste sa ia 70% din stickere in 3 zile consecutive, parintele si copilul fac o activitate frumoasa impeuna – ca e gradina zoologica, sau o ora de sport in parc sau ceva de taiat si lipt creativ.. sau ma rog cand eram mici faceam palete de ping pong din traforaj.. pt baieti.. sau construiti impreuna o macara din bucati oarecare de lemn, role goale de hartie igienica, si alte materiale reciclabile de prin casa.. Recompensa aceasta i-o explici de la inceput ca sa fie ca un morcov pt un iepure. Jocul se poate extinde la orice alte impasuri zilnice si ciudat chiar.. fetita mea ma roaga din cand in cand sa jucam jocul acela in care ea trebuie sa se poarte bine 🙂
    Acuma o chestie interesanta pe care am observat-o: cu primul copil facem multe greseli si e normal pt ca nu suntem pregatiti sa ne dam viata noastra la o parte complet pt perioade f lungi. La al doilea insa, sacrificiile acestea par normale asa ca nu mai suntem atat de frustrati.. asta se reflecta pozitiv asupra celui de-al doilea copil care practic muta realitatea bine stabilita de primul copil.. la punctul zero. Asta ofera multe oportunitati de a incepe din nou.. si a face lucrurile mai bine cu al doilea copil.. In timp, noile reguli se rasfrang si ele asupra primului copil si comportamentul lui se imbunatateste de la sine.
    O ultima idee pe care as vrea sa v-o las, este ca am invatat ca o mamica care nu are grija de linistea ei sufleteasca nu poate sa raspandeasca consistent o atitudine pozitiva si de cooperare catre copiii ei.
    Imi dau seama recitind ceea ce am scris mai sus, ca suna ca si cum eu as avea toate raspunsurile.. nu e asa deloc.. nici pe departe dorinta mea de a impune reusitele mele ca fiind singurele sau cele mai bune solutii.. cred ca e mai mult o deformare profesionala la mine.. asa ca imi cer scuze daca ofensez pe cineva.

    Cu drag,
    Corina

    • Corina, cred ca am citit de 3 ori comentariul tau pana sa raspund, si sa iti multumesc ca ai postat. Exact pentru ca S. era plangacios, pentru ca mereu ne enervam si ne frustram reciproc, am inceput sa ma gândesc la ce se poate face, ce ii lipseste. Am suplimentat timpul acordat, joaca, cadourile, lectura impreuna, dragalaseniile, fara sa vad o schimbare in bine. Apoi mi-am dat seama ca ii lipseste increderea in el pentru ca nu este lasat sa faca tot ce poate face, si chiar provocat, acolo unde se lenevise. Cu privire la mancare, si noi suntem intr-un proces de cativa ani, acum nu mai manaca pasat, fructele a invatat sa le accepte in urma jocurilor, povestilor, lectiilor (niciodata cu forta, pentru ca la fel eram si eu si la mine fortarea nu a dat rezultate). La noi faza cu al doilea copil nu se potriveste, cred ca la al treilea 🙂 Multumesc inca o data ca ti-ai povestit experienta, face bine sa vezi ca a mai trecut cineva pe acolo si a reusit 🙂

      • ca o remarca persoanala, fiica mea a fost plangacioasa si frustari reciproc cand…era obosita, si mai ales iarna… Am suplimentat expunerea la soare deci si vit. D si totul a disparut.

      • si asta e o idee foarte buna!

  35. Anca Maria

    Nu inteleg f bine articolul….se promoveaza educatia Montessori sau impunerea limitelor copiilor prin aplicarea pedepselor? Cele 2 abordari sunt opuse. De asemenea, cred ca si copilasul si mama sunt judecati un pic prea aspru 🙂

    • Nu stiu unde am scris de pedepse, afara doar de faptul in care consideri treburile casnice si regulile pedepse. Dar, in afara de asta, nu am pretentia sa promovez educatia Montessori. Acum aproape 6 ani, când s-a nascut S., nu erau atat de multe bloguri de educatie timpurie. Eu am gasit pe cele din afara bloguri cu activitati de inspiratie Montessori, pe care le-am aplicat cu baietelul meu; am facut astfel exercitii pentru motricitatea fina, pentru corespondenta 1:1, lectii inspirate din curricula MOntessori de geografie, botanica, zoologie, anatomie, samd. Copilul meu are acum o motricitate de invidiat si o cultura generala mai buna decat la mea la 6 ani. Pe de alta parte, am pierdut din vedere spiritul educatiei Montessori, si anume “ajuta-ma sa pot singur”. Am vazut multe mamici de copii mici incantate de aceste activitati, si mi-am spus ca e super fain ca se dedica copiilor lor in felul acesta. Doar ca, facandu-le, sa nu uite ce e mai important, nu doar urmarirea distractiei, a educatiei academice, ci si a functiei. Ce am crezut ca fac bine tot scriu de trei ani încoace. Acum am scris si unde mi s-a parut ca am gresit. Nu are legatura cu pedeapsa sau cu orice altceva. Si da, am primit multe “judecati de valoare”, dar cele care m-au surprins cel mai mult nu se refera la greselile pe care le-am facut, ci la modul in care inteleg eu sa mi le repar. Ca o treaba mica prin casa poate traumatiza un copil, si ca nimeni nu ar trebui sa miste un deget pana la 10 ani, daca nu are chef, si abia atunci e cazul sa incepi “dresajul”…deja mi se pare prea mult!

      • Anca Maria

        “Nu vorbesc aici de momentele de manie, uneori justificate doar de oboseala si morocanosenia mea, nu de comportamentul lui. Nu vorbesc de pedepse. Eu consider ca un copil trebuie sa stie si de limite. Trebuie sa se poarte cuviincios in public, sa fie politicos, sa se infraneze atunci când e necesar. ”

        Psihologi precum Alfie Kohn, Aletha Solter si chiar Maria Montessori explica foarte clar cum pedepsele/recompensele aplicate celor mici nu aduc nimic productiv in dezvoltarea morala pe termen lung si in relatia copiilor cu parintii si modul in care ii vor trata la randul lor pe cei pe care ii iubesc sau pe cei asupra carora au putere.

      • Pai tocmai, ca n-am vorbit de pedepse 🙂 Nici ca le aplic, nici ca nu, e un subiect in care prefer sa nu ma bag 🙂

      • Anca Maria

        Cand am zis daca se “promoveaza educatia Montessori” m-am referit ca esti sau nu esti de acord cu ea 🙂 Pari sa fii, insa daca nu citesti cu atentie cartile ei ajungi sa faci lucrurile cu jumatati de masura, cu informatii prinse din zbor si apoi sa iti pui intrebari de ce nu e totul dupa cum ti s-a promis in metoda 🙂

      • Sigur, tocmai despre asta e vorba in articol, despre aplicat principii si activitati Montessori cu jumatate de norma…care nu au nici un efect daca nu sunt duse pana la capat. Era una dintre greselile pe care mi le asumam. Pe de alta parte, copilul meu a beneficiat de activitatile facute, are o motricitate fina de invidiat, o buna coordonare, iar lectiile predate cu ajutorul materilelor de inspiratie Montessori i-au ramas in memorie. Asadar, nu regret activitatile facute, nici nu am afirmat ca as sti totul despre Montessori (sunt absolut sigura ca esti mult mai bine documentata ca mine), ci voiam doar sa spun ca daca se apuca cineva sa faca astfel de activitati, sa le faca si in spiritul Montessori, al carui principiu de baza e “ajuta-ma sa pot singur”. Corecteaza-ma daca gresesc.

      • Anca Maria

        Din ceea ce ai scris reiese f clar ca nu consideri pedepsele o greseala 🙂

      • Daca e asa, asta e propria mea optiune, despre care nu scriu, pentru a nu fi acuzata ca o impun cuiva. E o chestie pe care refuz sa o dezbat…despre ce sunt dispusa sa discut, scriu cu deschidere pe blog. Despre pedepse nu ma vedea comentând nici pro, nici contra, nici pe blog, nici in alta parte. E un subiect prea obositor de dezbatut, pentru care nu am timp si disponibilitate, mai ales acum…

  36. Astfel de probleme ar trebui cel mai mult sa si le puna mamele de fete. In prezent aud tot mai multe mame: “Lasa ca o sa faca destule la casa ei! Asa ca fac eu.” Si stiti ce se alege din acele fete? Ajung sa nu stie sa faca nimic si mai mult sa nici nu vrea. Vai de baietii precum S. 🙂 Totusi cred ca este mentalitate de Romania si mai ales de comunism. Sper ca noile generatii de femei sa fie mai cu capul pe umeri.

    • A…nu, cred ca si mamele de baieti trebuie sa si le puna in egala masura. Baietii nu trebuie sa stie sa faca nimic prin casa?

      • Sa-mi fie cu iertare dar se pare ca nu am fost inteles corect. Foarte multe femei in Romania sunt un fel de servitoare pentru barbati. Si ca atare daca au fete le lasa sa mai leneveasca “putin”… pana se marita. Daca au baieti atunci se schimba replica: sa invete de toate pentru ca sotiile lor sa nu se chinuie cum se chinuie ele acum. Educatia ar trebui sa fie la fel si pentru fete si pentru baieti. In acest moment parca ar fi un trend: baietii sunt mai harnici si mai priceputi in treburi casnice decat fetele. Cel putin asa vad eu in jurul meu. Cunosc destule casnicii in care sotiile habar nu au sa faca de niciunele prin casa si le invata sotii lor :)) Esti pe calea cea buna Raluca.

      • De acord…fetele si baietii in egala masura 🙂

    • ana

      Total de acord cu Raluca, cred ca mentalitate de comunism e sa lasi baiatul sa trandaveasca si sa ai pretentia ca o femeie sa il slugareasca la maturitate.Barbatii cei mai apreciati sunt cei care stiu sa ajute prin casa, iti spun din experienta. Cei care nu stiu, de obicei, au ” recunostinta vesnica” de la sotiile lor, atat pentru ei cat si pentru mamele lor :).
      Si ma opresc aici, as putea sa spun multe in legatura cu acest subiect.

      Ana

      • Eu am un sot din asta bine educat, si iti spun, in fiecare zi respectul si aprecierea mea pentru el cresc. E o persoana extraordinara, inteleapta si foarte priceputa. Imi place cum l-a educat mama lui, mai multe decat pe mine a mea, din acest punct de vedere al vietii practice, si vreau asta si pentru S.

  37. Practic e adevarat ce spui in anumite conditii. Daca copilu’ e destept si matur (un fel de semi-geniu) eu las lasa sa studieze la ce-i place… Nu sa-l iau din invatat si hai insurubeaza becu cand parintele sta cu cracii in sus in pat si se uita la TV 🙂

    • Daca micul geniu se va casatori, va fi foarte frustrant pentru sotia lui când va trebui ea sa invete sa repare clante si altele de felul acesta…sau costisitor. Desigur, repet, ca la fiecare comentariu, trebuie sa existe un echilibru si fiecare isi alege stilul de parinteala care i se potriveste. Eu mi-am povestit experienta personala, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic.

  38. Alintaroma

    La noi in Romania, educatia copiilor o face fiecare cum poate si cum crede. Lipseste informatia. Nu exista practic carti pentru psihologia si educarea copiilor, incepand de la vrasta de 0 luni. Cand am ajuns in Franta, am fost uimita de copiii care veneau cu parintii la restaurant si erau cuminti ( cuminiti nu inseamna lipiti de scaun, dar li se propuneau activitati care sa ii ocupe, intotdeaua mama avea o carticica, o jucarioara, etc).
    Acum am un baietel de 20 luni. Cand ne intoarcem din parc il pun in fundulet si ii zic : “descalta-te” si incearca sa o faca, uneori reuseste, alteori nu pentru ca este foarte obosit. Mie mi se pare anormal ca un copil de 4 ani sa nu se incalte si sa se imbrace singur, cu ajutor uneori poate, dar in general trebuie sa stie sa o faca singur. Dupa ce mananca pe scaunul lui, bineinteles ca sunt multe firimituri sau resturi pe jos. Eu dau cu matura. Baietelul meu m-a vazut si a vrut sa faca si el la fel. I-am cumparat o maturica jucarie si un foras jucarie si cand eu fac acest lucru si el face la fel, apoi maturica si forasel lui sunt aranjate in acelasi loc cu matura mea. Bineinteles ca nu reuseste sa dea cu matura dar este un exercitiu pentru el , mai ales sa transporte 2 firimituri pe forasel pana la cosul de gunoi (imposibil deocamdata). Deci SE POATE, copiilor le place ordinea, le plac ritualurile pentru ca ii fac sa se simta in siguranta. Copiii invata prin imitatie si trebuie lasati sa faca greseli, trebuie incurajati si felicitati cand au reusit sa duca un lucru la capat. In privinta hranei, mai ales bucatile, baietelul meu este capabil sa termine de curatat o clementina , sa o descfaca in bucati si sa o manance singur. Manaca bineintels bucati, dar el are dinti demult. Introducerea bucatilor depinde si de capacitatea lor de masticatie.
    Pe de alta parte, in Romania se trece usor si la extrema cealalta: nu te atinge de asta , nu face asta si copii sunt foarte cuminti, dar niste timizi si niste timorati mai tarziu.
    Interdictiile si pedepsele n-ar trebui sa existe inainte de 3 ani. Trebuie explicat copilului, chiar daca vi se pare ca nu intelege, cu timpul o sa se plictiseasca si o sa inteleaga. Toti copii au perioada cand ocupatia lor principala este sa deschida dulapurile. Eu am pus cutii goale si castroane de platic in toate dulapurile pe care el le deschidea. In cele unde nu avea voie deloc, am incercat sa le inchid cu cheia daca exista sau sa le blochez. E frustrant sa spui tot timpul “NU” . Si am petrecut mult timp la inceput sa le strang de zeci de ori, dar acum pot sa ii spun hai sa le punem la loc si o face ( daca nu e foarte obosit). Il las sa joace cu cutiile de sardine sau de ton care sunt in dulapuri fara nicio grija. Am impins toate borcanele de sticla mai in spate si in fata sunt cutii care nu prezinta niciun pericol. Cateodata e una mai grea si ii cade pe picior. Nu e asa de grav, plange un pic si a inteles mesajul, oicum nu o sa i se rupa piciorul sau degetelul sau unghia ( el este incaltat cu papucei de casa). La de 20 de luni baietelul meu este capapbil sa se joace singur o perioada de timp. De sarbatori s-a sculat, i-am dat biberonul si apoi noi ne-al trantit la loc in pat. El s-a jucat singur in salon si l-am auzit ca deschidea usile de la sifonier; m-am dus sa vad ce face si el incerca sa pun la loc ( in geanta care era in sifonier) cardul meu bancar pe care il lasasem pe masa de televizor (deci nu era la locul lui, si stia unde e locul lui pentru ca luni de zile l-am lasat sa se joace cu portofelul meu cu diverse carduri).
    Eu am citit cred ca vreo 10 carti de educatie si pishologia copiilor printre care si “L’enfant” scris de Maria Montesori , o vizionara pentru vremea ei. Nu exista traducerea in romaneste pentru aceasta carte, deci draga Raluca cred ca uneori informatia trebuie luata direct de la sursa pentru a fi corect inteleasa si aplicata.
    Eu am scris la o editura romaneasca si le-am sugerat sa traduca si sa publice in Romania o serie de carti pe tema educatiei copiilor. Din pacate nu am avut niciun raspuns.

    • De acord cu tot ce ai spus, in afara de faptul ca nu exista carti pentru educatia parintilor…sunt multe pe piata. Eu “Descoperirea copilului” am citit-o prima oara la 13 ani, iar apoi am recitit-o de multe ori. O aveau si parintii nostri când eram mici 🙂 In acelasi spirit am incercat sa il crestem pe S., a avut libertate la explorare. Dar daca nu duci mai departe principiile, asa cum spuneam cu exemple in alte comentarii, daca nu lasi copilul sa faca tot ce poate face, activitatile respective nu si-au atins scopul in totala masura. Aici am incercat sa explic ca a fost greseala mea, sper ca dupa ce am explicat aproape la fiecare comentariu in parte, am fost clara. 🙂

      • Alintaroma

        Cum nu traiesc in Romania nu pot sa stiu exact ce carti exista in librarii. Eu caut uneori sa cumpar carti in romana de pe site-urile internet. Imi aduc aminte insa ca atunci cand eram insarcinata si am intrat intr-o librarie (poate nu era cea mai buna), la Diverta de la Unirii am vazut o carte sau doua despre ingrijirea bebelusului si rasfoind-o mi s-a parut cam minimalista. Nimic depre “eveil” – stimularea bebelusului de la varste fragede, mai nimic depre ritualuri, totul despre alimentatie, fundulet rosu si alte chestii de igiena.
        “Descoperirea copilului” – cine este autorul?

      • Maria Montessori 🙂

      • Alintaroma

        Depinde si mediul in care am trait. In biblioteca parintilor mei nu erau foarte multe carti si nici nu se gaseau pe vremea cand aveam 13 ani. Eu am crescut la tara unde erau alte metode si mai sunt si acum.
        Mi se pare ca nu este suficienta sensibilizare in Romania in ceea ce priveste primii ani din viata si mai apoi. Vecinii parintilor mei se ocupa cu cresterea unor copii plasati si daca unii sunt mai mamosi cu copii plasati, unii trateaza copii aproape de limita maltratarii. Si din cate imi povesteste mama, e foarte grav … de asta zic si sustin ca nu e informare, si mai sunt si cazurile orfelinatelor romanesti.

        Nu e suficient ca acesta carte sa fie in biblioteca ta sau a parintilor tai, trebuie facuta o sensibilizare si pentru cei mai putin instruiti. Ei nu vor cauta pe bloguri ..si daca statul le da niste banii considera ca daca copii aia nu sunt morti de foame sau de frig si-au facut datoria.

        Nu am reusit sa gasesc acesta carte “decoperirea copilului” de maria montessori pe Internet. Tot ce am gasit este o editie facsimilta aparuta cu mult in urma care este o traducere dupa “la scoperta del bambino” care este de fapt scris in 1909 cu alt nume. Sunt insa carti mult mai recente si poate mai pe intelesul tuturor care au fost scrise ulterior de Maria Montessori. Eu deocamdata nu am citit-o pe acesta. Filozofia mariei montessori este scrisa in cartea “(1938) Il segreto dell’infanzia” tradusa in franceza “L’enfant”.
        http://en.wikipedia.org/wiki/Maria_Montessori

      • Tocmai, la net au acces mai multe categorii de parinti, si se pare ca asta e sursa principala de informare acum. De asemenea, de pe net poti afla despre cartile (mai noi sau mai vechi) de parenting pe care le poti studia. Blogurile au si ele rolul lor, eu sunt extrem de fericita ca blogosfera de early learning e foarte frumos reprezentata si in Romania acum (cu 6 ani inainte nu era chiar la fel). Un parinte preocupat de educatia si binele copilului se va informa el insusi, iar cei care nu vor sa accepte sfaturi, sau ca se poate face mai mult cu un copil, nu ii poti educa cu sila. Acum, noi, cu copiii dupa noi, nu putem merge prin sate sa educam parintii mai putini instruiti in privinta educatiei timpurii, dar facem ce putem din izolarea casei noastre prin intermediul internetului.

  39. Buna Raluca,

    Te citesc de ceva vreme, sporadic asa, dar uite articolul asta m-a convins sa si comentez (sau poate toata controversa pe care a stirnit-o).

    In primul rand nu inteleg valurile de judecata starnite; si nici ipocrizia unora care spun ca nu te judeca dar cu un comentariu mai inainte insinueaza ca tu ai vrea sa il responsabilizezi pe S. pentru a-ti fi tie mai usor si ca unele isi fac copii doar ca sa aiba cine le curata cartofii. Acuma, serios, mamici, chiar credeti asa ceva??! Nu suntem in India unde copiii sunt o avere pentru ca pot fi trimisi la construit caramizi. E evident ca cresterea unui copil (daramite trei) implica mai multa munca decat ajutor putem primi (raportul nu cred ca se schimba decat undeva pe la batrinete, cand iesim la pensie … oricat de harnici si de responsabili ne-ar fi copiii).

    Acum ca mi-am spus oful asta, sa zic si de ce m-am apucat sa comentez. Mi-a starnit o oarecare indoiala si controversa interioara, articolul si discutiile ulterioare, si nu-mi dadeam foarte bine de ce parte ma situez, ca mama a unui baietel de 2 ani jumate – sa-l cresc responsabil si muncitor, sau sa-l las sa se bucure de copilarie si sa fac eu totul in locul lui. Si dupa ce m-a macinat un pic stresul asta, am citit un articol al lui Janet Lansbury, ale carei concepte pe mine m-a ajutat sa imi clarific multe, si am simtit din nou pacea si relaxarea impacata pe care o ai atunci cand stii ce ai de facut: http://www.janetlansbury.com/2013/01/raising-kids-who-enjoy-coming-home/

    Articolul nu are nimic de-a face cu problema dezbatuta in sine, dar mi-a re-adus aminte de conceptele de baza pe care mi le doresc eu atunci cand imi cresc copilul, si asta a fost de-ajuns ca sa-mi clarifice si pozitia fata de problema asta a responsabilitatii. Am sa enumar aici conceptele mele deduse din filosofia lui Janet, nu ca un indemn sau ca o judecata de valoare si de morala, nu ca sa spun ca eu cred ca tu sau altii NU fac asta, ci doar poate ca sa ajut si pe atii sa se lamureasca cum poate fi abordata problema asta diferit, cu un pic mai multa relaxare.

    1. In primul rand, cunoaste-ti copilul. Observa-l si accepta-l asa cum e el. Respecta-l si apreciaza-l pentru ce parti bune are si nu incerca niciodata sa-l “imbunatatesti”. Stiu ca asta pare un fel de “lasa-ma sa te las” si o delasare si pare ca vine cumva in contradictie cu toata munca de dezvoltare pe care o faci tu cu Cati sau cu S, dar NU E ASA, daca aplici un principiu simplu (care cred ca e aplicat si in tehnicile Montesori, nu stiu prea bine teoria): lucrati ceea ce VREA copilul sa lucrati, aprofundati ceea ce vrea el sa cunoasca. Marturisesc ca nu te-am citit cu suficienta regularitate ca sa stiu daca asta e principiul abordat de voi, si inca odata spun nu e un sfat ci e doar o explicatie a cum se pot impaca, totusi, educatia, instruirea si munca cu libertatea copilului.

    2. Apoi, ai incredere in copil. Ai incredere ca va face ceea ce trebuie, ca va recunoaste ce trebuie facut uneori si fara sa-i spui ce sa faca ci doar rezultatul asteptat, si ai COMPLETA incredere in el. Apoi ai si putina rabdare ca increderea ta sa poata fi rasplatita.
    Daca cumva se intampla ca nu intotdeauna copilul face ce astepti tu de la el, nu te supara pe el (stiu ca e foaaaaaaaaaaaarte greu dar macar adu-ti aminte sa incerci). Daca chiar ai nevoie (pentru tine) ca acel ceva sa fie facut, fa-l. Daca nu e ceva ce ai tu nevoie sa fie facut, lasa-l nefacut; pe cat posibil nu fa niciodata lucruri pentru copilul tau pe care le poate face singur – cred ca asta e cel mai important lucru care-l va invata sa faca ceea ce are nevoie sa fie facut. Dar recunoaste care sunt nevoile tale si care sunt ale lui.
    De exemplu, daca TU vrei ca in camera lui sa fie curat, si el nu face … la un moment dat vei face tu si-i spui ca nu-ti place cum arata camera … dar te poti astepta ca de acum incolo sa astepte sa faci mereu curat. Daca nu te deranjeaza dezordinea, asteapta pina il va deranja pe el si sublineaza cazurile cand il impiedica sa faca ceva (“vezi, acum de era mai ordine in camera aveai mai mult loc pentru castelul ala de lego / gaseai mai usor ce cautai” etc). Cu imbracatul la fel – daca tu crezi ca e musai sa fie imbracat, si repede, imbraca-l. Daca poti, lasa-l imbracat pe jumatate sau sa se imbrace in ritmul lui cand nu e nici o urgenta.

    3. Nu in ultimul rand, responsabilitate nu inseamna ca un copil sa faca ceea ce vrea un adult (orice alt adult) ci ca el sa faca ceea ce percepe el ca trebuie. Trebuie sa acceptam ca uneori perceptia copiilor a “ce trebuie” e diferita de a noastra, si atunci sa revenim la punctul anterior in care avem, totusi, incredere in copil si in perceptia lui (daca nu ne incomodeaza cu ceva).
    Daca avem nevoie ca ceva sa fie facut, pentru noi, atunci il putem ruga dar atunci asa cum de la un adult nu te astepti sa iti raspunda rugamintilor 100% din timp, nici de la un copil n-ar trebui sa asteptam cumva asta. Da, sa avem incredere ca o va face pentru ca tine la noi si simte ca avem nevoie de ajutor. Dar nu sa-i impunem ceva, si nu sa ne suparam daca nu o face (pina la urma, e un copil).

    Ca o incheiere, ce ar trebui sa insemne munca noastra de parinti, in perceptia mea, este sa ii explicam foarte clar care sunt valorile noastre, care sunt acele “trebuie” pentru noi, ce inseamna in perceptia noastra un “om responsabil”, sa modelam acest om responsabil prin exemplu, apoi sa avem incredere ca le va intelege & accepta si el, si nu in ultimul rand sa acceptam ca el poate avea o alta perceptie asupra lumii decat noi (dar cu cat avem o relatie mai apropiata si mai mult bazata pe respect reciproc, cu atit mai multe sanse sunt ca copilul nostru sa VREA sa ne preia valorile, pentru ca ne admira si ne respecta, nu pentru ca i le impunem noi). cam asa vad eu ca se leaga astea trei concepte intre ele.

    Sorry for the rant, nu am vrut sa ma intind intr-atit si nici sa sune totul atit de categoric si “sfatos”, nu este nici un fel de critica (te admir nespus pentru ceea ce faci cu copiii tai si ai altora) a fost doar un moment de “evrika” atunci cand mi-am dat seama cum se impaca totusi responsabilitatea si ideea de a creste un copil cat mai liber pe care o am eu. Sper sa fie de folos si sa relaxeze si mintile altor mamici.

    Si nu in ultimul rand, felicitari pentru sarcina si nastere usoara. Pupici.

    • Am o precizare – nu stiu in ce masura relaxarea asta de care e nevoie pentru a aplica ideile de mai sus e posibila cu un copil precum e Cati, ori cu 3 copii, ori in orice alta situatie care presupune un program atent organizat. Nu spun ca ar fi solutia pentru nimeni, e doar modul in care vad eu lucrurile si ceva spre ce eu aspir in cazul nostru personal.

      • Pentru copii ca si Cati, stilul relaxat inseamna de multe ori pierderea copilului. Sunt parinti care accepta copilul ca atare si nu fac nimic (sau, mai rau, il neglijeaza si abandoneaza) si sunt parinti care lupta zi de zi, e un maraton care nu se mai termina, dar gici care dintre copii recuperaza si isi ating potentialul maxim?

      • Nu pot da reply la comentariul tau de mai jos, asa ca va aprea ne-sincronizat, dar intr-adevar asta mi-a trecut prin cap cand am re-citit comentariul meu de mai sus si am ajuns la partea de “fa cu copilul acele activitati pe care vrea el sa le faca” – evident ca e foarte greu de aplicat asta cu Cati (sau de fapt nu evident, asa presupuneam eu si asa mi-ai confirmat tu prin mesajul de mai jos).

      • Din pacate, da, munca e imensa, rezultatele pentru un copil cu T13 apar foarte greu. Ce putem spera este sa mearga pe picioarele ei si sa aiba un nivel cognitiv mai mare de 2 ani, dar pentru asta, un maraton care incepe in fiecare zi, zi de zi, an de an…fara oprire…

    • Anda, am citit articolul postat de tine, si de doua ori comentariul tau, si cred ca inteleg ce vrei sa spui. De când sunt in lumea asta virtuala a bloggerilor (si nu numai, a grupurilor pe FB), am intalnit tot felul de stiluri de parinteala, de la un unschooling relaxat, la un homeschooling cu curricula, la un stil Montessori sau de inspiratie Montessori, la Doman. Din pacate, e ca si cu religiile, fiecare grup il judeca pe celalalt…nu spun ca tu ai face-o, mi-a placut foarte mult tonul comentariului tau si cum l-ai scris, vorbesc la general. Pentru mine, personal, parentajul relaxat nu e stilul meu. Asa sunt eu, si copiii mei au beneficiat de felul asta al meu de-a fi, in special Cati. Eu nu am pretentia unei solutii universale, iau ce mi se pare potrivit de pe unde gasesc, facem Doman si mici activitati de inspiratie Montessori, facem lectioare (in joaca, sper eu, atractive), caut sa urmaresc pasiunile copilului meu (daca a fost la 3-4 ani pasionat de anatomie, am facut mai mult din asta, daca la 4-5 a fost pasionat de santiere, activitatile si cartile noastre au tins spre tema asta, ca si cadourile, daca acum e pasionat de constructii tip Lego caut sa il incurajez in directia asta, si nu ii impun, de pilda, lectii de pian, ca nu vad nici o inclinatie spre muzica la el). CE am crezut eu ca am facut cat de cat bine, am imparatsit pe bloguri cu toata lumea, Poate ca ce fac eu e facil si “lautarist”, dar alta mamica (si stiu cateva cazuri), pot prelua doar ideea si o pot duce spre excelenta. Nu ma consider o mama rea, si nu ma judec aspru pentru greselile pe care le-am facut. Nu sunt ireparabile, exista solutii, S. nu a fost afectat pe termen lung de ele. Daca imi dau seama de ceva gresit, caut sa indrept. In educatie, consider ca preventia e mai buna decat tratarea. Mai bine il invat eu dinainte una-alta, cu riscul de a se plictisi la scoala, decat sa il vad ca nu se descurca (nu toti copiii se descurca excelent la scoala, si am vazut tristetea celor care nu tin pasul, prefer sa il scutesc pe S. de asta). Mai bine ii insuflu eu dragul de lectura, decat sa astept sa il prinda dragostea de carte prin liceu. Mai bine il invatam noi, parintii, una alta prin casa, decat sa asteptam sa il invete nevoia. S-ar putea sa fie in el un bucatar excelent, care nu va fi niciodata descoperit daca nevoia nu ii va cere sa gateasca 🙂 Ce am eu bun sa ii dau incerc sa ii dau, restul…care nu mai depind de mine…se vor intampla de la sine. Eu impartasesc pe blog ce fac eu, dar nu am indraznit sa arat spre cel care face diferit cu degetul, spunandu-i ca greseste. Nu e treaba mea cum isi creste copilul, si poate ca pentru acel copil stilul acela e cel mai potrivit. Habar nu am de ce articolul asta a fost asa de “mediatizat”. M-a luat complet prin surprindere. Poate ca sunt mame care se identifica cu greselile mele, sau mame care se simt superioare când vad ca altii nu fac totul perfect, nu stiu. Cata vreme sunt lasata sa imi cresc copiii asa cum consider eu de cuviinta, si cata vreme nu mi se lipesc nejustificat etichete, asa, dupa citirea unui singur articol din cele 1300 scrise pana acum in 5 ani (nu spun ca tu ai facut asta, dar in alte comentarii asa am simtit), eu sunt ok.

      • stii de ce am mediatizat articolul tau? Ca m-am regasit in el. Poate si alte mamici au aceleasi regrete, sau altele. Dar ce ai scris parca ai scris pt mine. Nu la toate segmentele am regrete, dar ca si tine am invatat din mers. Ai scris frumos, din suflet, plin de dragoste, si de aceea el misca multe suflete.

        Nici nu mai stiu de cate ori l-am citit…si nu numai eu il recitesc!

      • Iti multumesc asa de mult pentru ce ai scris acum! Am avut o noapte groazsnica, o zi in spital cu Cati, infectie urinara si febra mare, si chiar aveam nevoie de un cuvant bun, mai ales ca nu intelegeam de ce a facut articolul asta mai mult trafic intr-o saptamana decat tot blogul asta de când l-am inceput…. Aveam nevoie de o incurajare ❤

      • Sunt complet de-acord cu tot ce-ai zis! Si mai ales ideea de a compara parinteala cu religia – cata dreptate ai! Amandoua se bazeaza pe (si ne modeleaza) credintele si valorile noastre cele mai profunde si mai intime!

        Comentariul meu initial nu era facut ca sa dau lectii nimanui, sau sa spun cuiva ce si cum sa faca (si mai ales tie), ci doar am avut un mare sentiment de usurare cand am realizat cum se impaca totusi ideea de a creste un copil responsabil cu ideea mea de a creste un copil liber. Si a fost mai mult o replica celor care spuneau ca vor sa creasca copii care sa se bucure de copilarie, nu sa munceasca pentru parinti – eu cred ca se pot creste copii care sa se bucure de copilarie, muncind – si nu, in nici un caz nu cred ca ii invatam sa munceasca pentru noi …
        (Si apropo, multumesc pentru tabelul Montesori, il vazusem pe undeva dar uitasem de el si chiar ma intrebam intr-o zi daca nu cumva uit sa-i mai dau fiului meu provocari noi. Dupa ce-am citit articolul l-am intrebat daca vrea sa impaturim impreuna prosoapele curate – nu doar ca a acceptat dar a fost o mare bucurie pentru el sa ma ajute cu o activitate noua! Chiar daca n-a fost tocmai un ajutor de data asta, practice makes perfect, nu? 🙂 )

        Acum citesc si comentariul tau de mai jos – va doresc sanatate multa multa si putere sa rezistati! Ganduri bune!

      • Nici nu am sugerat ca vrei sa dai lectii, dmpotriva, am apreciat tonul cometariului si informatia ❤ Ma bucur ca v-ati distrat impaturind prosopape, si noi, când era S. mic, sortam tacâmurile, ii dadeam spray sa pulverizeze el când spalam podeaua, imi aducea rufele sa le pun pe sarma…acum e mai greu de convins 🙂

  40. imi pare tare bine ca am dat de articolul asta. Eu am fost un copil cam chinuit in sensul ca mamei mele nu i-a pasat catusi de putin de mine. Nu-ti exagerez cand spun ca-mi aduc aminte cum faceam treburi in casa la 5 ani. Dat cu aspiratorul, spalat pe jos, sters praful. Ba chiar imi spalam hainutele singura, la mana. Mi-am promis ca atunci cand voi aveam un copil il cocolosesc si l las sa se joace cat ii ziua de lunga. Cumva art tau mi-a deschis ochii. Pentru ca…nu as vrea sa am un copil rasfatat. As vrea sa invete de mic sa se descurce in viata in diverse situatii. N-are rost sa-mi iau chiar toate traumele din copilarie atat de serios si extrem. Pot sa fac ceva diferit de copilaria mea altfel: sa ii ofer dragoste si suport. Si tare ma bucur c-am dat de art asta pentru ca incerc sa am un copilas si sper sa mi ajute Dumnezeu. Si vreau sa fac putine greseli in cresterea lui….cat de posibil.

    • Claudia, imi cer scuze ca asa tarziu raspund la comentariul tau, am avut mai multa aglomeratie in off line. Nici copilaria ta nu e un model de urmat, departe de mine sa promovez asa ceva, noi incercam sa il invatam pe S. chestii normale pentru varsta lui, pe care probabil trebuia sa le faca pana acum, si treburi usoare prin casa, care sa ii dezvolte incredrea in el si priceperea. Nu excludem joaca, lectura, timpul de dragalit, si tot ce a primit pana acum…sunt chestii pe care trebuie sa le invete pentru a fi el mai fericit. Multumesc mult ca ai povestit experienta ta, si sper ca Dumnezeu sa iti dea copilasul mult dorit, pe care sa il cresti echilibrat si in dragoste ❤

  41. Viorica L

    Sanatate multa in primul rand si multumesc pentru articol, l-am citit inca de cand l-ai postat insa nu am mai apucat sa comentez. Acum, dupa ce am citit sirul asta lung de comentarii (si cum si copii dorm), am zis sa scriu cate ceva. Sunt fericita mamica de 3 copilasi, cu varste cuprinse intre 4 ani jumate si 7 luni, si deci voi vorbi din experienta. Tabelul montessori cu responsabilitatile e perfect, e util si e de mare ajutor, copii daca sunt lasati sa participe in viata de zi cu zi ei singuri vor cere sa faca acele activitati, noi doar trebuie sa-i lasam sa ne ajute ( si eu aici gresec de multe ori, fie ca ma grabesc si fac eu mai repede, fi ca nu am rabdare, fie ca sunt obosita, etc). De exmplu copii mei scot singuri rufele spalate din masina, imi dau carlige cand pun rufele pe ata, isi duc hainele murdare la cos, din initaitiva lor o leagana pe sora cea mica (si sunt baieti cei mari), curata legume cu curatatorul , bat ouale cu telul/mixerul, amesteca fel de fel de ingredinte pentru mancare, sterg preful si dau cu aspiratorul (totul e o joaca la ei, deci nu sunt obligati, chiar se cearta de la aspirator,insa ca sa-i impacam unul aspira altul da cu mopul) si multe altele. Bineinteles ca nu sunt facute toate la modul cum le facem noi, insa le fac cu drag si bucurie. Nu mai zic ca mesteresc cu tati fel de fel de lucruri prin casa, si chiar unele puzzle-uri montessoriene.
    Si da, cand se joaca de-a “marea” si fac plaja in casa, se dezbraca in chilotei in 2 minute amandoi, insa cand tb sa plecam undeva e o intreaga tarasenie pana se schimba, insa noi am adaptot o regula, cine nu e gata pana suntem noi adultii schimbati si pregatiti ramane acasa, si deja cand ma vede ca imi pun ghetele se schimba in 2 minute (eu doar retusez pe ici pe colo).
    Si eu m-am regasit in greselile facute de tine, si multumesc ca mi le-ai amintit, ca se pot corecta si e bine asta.
    Nu e lucru usor a educa si a creste mai multi copii, (mai ales cand nu ai nici un ajutor extern, nimic- noi nu avem nici macar un bunic aproape), insa cand sunt si ei responsabilizati lucrurile sunt mai bune, si ei au parte de experiente mai variate, de timp impreuna cu mami si tati in diferite momente, dar au parte si de o mama mai vesela si mai putin obosita (pentru ca daca ii obisnuim ca noi sa facem totul, la un moment dat clacam, nu mai avem timp pentru ei, suntem obosite).
    Iertare ca am scris atat de mult, as putea sa scriu din experienta mea si mai mult, insa sper ca am scris esenta si este bine asa.
    Nu cred ca am scris pe undeva pe aici, insa simt nevoia sa o fac acum si aici, sa iti MULTUMESC, pentru ca de aici (de fapt de la celalalt blog), a pornit toata dragostea mea pentru educatia acasa a copilului si pentru bucuria lor cu care primesc aces timp pretios. Multumesc pentru tot ce faci, noi suntem mereu cu ochii pe voi si ne esti o sursa principala de inspiratie! Imbratisari si sanatate!

    • Viorica, multumesc pentru comentariu si incurajare! ❤
      Intr-adevar, nu stiu cum a reiesit din articol ca "responsabilizarea" baietelului de argint va fi facuta cu biciul si cu pedeapsa. Poate fi facuta cu bucurie, impreuna, sa invatam si sa le facem pe toate fara traume. Pupici mari si mici tie si celor 3 pitici ai tai!

  42. Draga Raluca, te inteleg perfect si sunt alaturi de tine. Am doi copilasi, de 5 ani si 3 ani si traiesc adesea, cu fetita cea mare, sentimentul de frustrare, pe care probabil il ai si tu, atunci cand vad ca nu vrea sa faca lucruri pe care stiu ca le poate (sa-si traga ciorapii, sa-si termine singura mancarea-si-i pun putin in farfurie, deci nicio exagerare la capitolul cantitate- si ar mai fi cate ceva pe lista). Cateodata devin furioasa, o reped si apoi ma umplu de regrete…pentru ca nu este vina ei. Ea a vrut mititica, sa faca o gramada de lucruri. Asa, incepand de pe la un an jumatate. Dar, am fost eu mereu acolo, saritoare si gata sa corectez. Uite ca nu-s bine pusi ciorapi, hai sa te ajut eu, hai sa-ti dau eu in gurita, sa terminam mai repede si sa nu te murdaresti asa tare etc. Poate va suna cunoscut.
    Cred ca acesta este “blestemul” copiilor mai mari pentru care parintii, in special mamele, au mai multa disponibilitate in ceea ce priveste timpul…si se simt, dragele, inutile daca nu fac totul sau cat mai multe pentru copil. “Pai, si eu ce sa fac? Sa stau cu mainile-n san si sa vad cum varsa toata faina din lingura pana ajunge cu ea in castron??! Lasa, ca-i arat eu”….si astfel copilul intelege ca nu este in stare, ca mutatul fainii din punga in castron este o chestie teribil de dificila, de facut atunci cand esti mare mare si mai bine, decat sa o vada pe mama un pic necajita ca s-a risipit faina, mai bine nu mai fac. Perfectiunea cere exercitiu, cu totii stim asta.
    Uite, baietelul cel mic…la zece luni isi ducea singur lingura cu supa la gura pentru ca i se parea greu sa astepte 20 de sec, cat o hraneam si pe sora mai mare. I-a curs la inceput pe langa, pe masa, pe jos, si-a ridicat bolul si a continuat sa bea. Apoi, acum este la varsta la care ii place enorm sa ne ajute la bucatarie, la orice. De cateva ori a plans furios pentru ca nu l-am chemat sa facem impreuna piuree sau sa punem ingredientele in cuva masinii de facut paine. Asa ca, il intreb intotdeauna daca vrea sa ma ajute. Lasa orice, chiar si desenele animate. Daca nu am timp si dispozitie sa-i accept ajutorul ( asta insemna sa-mi pun mainile la spate si sa-mi musc limba atunci cand am eu impresia ca nu face bine sau nu este suficient de atent…dar, greseli face din ce in ce mai putin) mai bine fac cartofi prajiti si las piuree-ul pe alta data. Doamne, si cat este el de mandru apoi, de ce a putut sa faca!
    Asa ca, aici nu este vorba ca lasi copilul sa bucatareasca si tu te duci sa te uiti la televizor. Nu, vorbim despre faptul ca-l implici, ca-l lasi sa te ajute, asa cum poate el, fiind constient ca nu are cum sa faca totul ca tine, el copil de trei ani, tu fiind adult de treizeci. Si sa nu-i tai aripile, sa nu-i iei elanul. La varsta aceasta de 2-3-4 ani sunt atat de voluntari, de dornici de facut….am impresia ca daca pierdem etapa asta, ceva foarte important si greu de recuperat, se risipeste.

    Apropo de responsabilizare: zilele trecute, la cumparaturi, mi-am dat seama cand am ajuns la casa ca nu am pus in cos ceva briose preferate de fetita. I-am spus ca nu mai pot pleca de acolo pentru ca pierd randul; am rugat-o sa se duca ea. I-am explicat ca trebuie sa mearga 3 raioane si apoi, sa faca la dreapta. Odata ajunsa acolo, urma sa recunoasca raftul si produsul. A mers un pic tematoare ( si am avut si eu emotii, pentru ca este un super magazin, deci aglomerat), am vazut-o cum se oprea la fiecare raion si numara. Dar a reusit. Si făţuca ei triumfatoare, in timp ce alerga spre mine cu briosele, este de neuitat.

    Am scris enorm si tot mai am:).
    Sunt un copil crescut pentru o cariera stralucita. Am fost mereu trimisa sa citesc, sa invat. Nu aveam alta grija decat asta. Astfel, am ajuns la 28-30 de ani fara sa stiu sa gatesc, sa cos, sa trag un tiv la masina. Decat sa gatesc o ciorba, mai bine citeam 200 de pagini de carte, cu scris marunt si pe mai multe coloane. Am invatat sa le fac, bineinteles. Dar mi-ar fi prins tare bine sa le fi stiut dinainte, as fi fost lipsita de multe momente de frustrare. Si daca esti intelectual, cu multi ani de studii, nu-ti cade coroana ( dimpotriva) daca te poti descurca si-n gospodarie, daca poti schimba o garnitura la robinet. Mi-ar fi prins bine sa stiu sa ma organizez, sa stiu cum sa ordonez gramada de acte, sa stiu cum sa dramuiesc banii…subiect tabu in copilaria mea. Spunea cineva mai sus ca aceasta a fost darul cel mai important primit de la bunici. Mare adevar! Acum ii las pe copiii mei sa vada cum organizez acel “caiet al casei”, cum notez chitantele…
    Dar ce este mai grav, este ca atunci cand cineva face totul pentru tine, ajungi sa nu mai ai nici initiativa sa faci singur, ajungi sa spui “oricum celalalt face mai bine, il astept pe el”….
    Sotul meu stie sa faca multe. Orice. Stie chiar sa traga si la masina de cusut. L-am intrebat cum este posibil…”am petrecut mult timp uitandu-ma la mama cum face”. M-am casatorit cu el fiind convinsa ca simt pentru el maximul posibil de dragoste. M-am inselat, se poate mult mai mult.
    Asa ca, draga Raluca, mult succes, continua ceea ce bine faci. Eu una, as fi extrem de fericita si linistita ca fiica mea sa iubeasca un barbat crescut de o mama ca tine.
    Sanatate multa!
    Cu drag.

    • Dana, asa ma regasesc si eu in povestea ta, de la parinti care m-au lasat sa citesc si sa visez cu ochii deschisi, la sot mai priceput, la prim copil cocolosit, la frustrarea de la 6 ani…sper ca al treilea copil al nostru sa beneficieze de mai multa autonomie 🙂 Multumesc din inima ca ai impartasit experienta ta, ma incurajeaza si mai mult sa perseverez cu S. pe calea pe care am pornit-o acum. TE imbratisez cu drag!

  43. anca

    mi se pare fortat ariticolul , dar mai cu seama lista de responsabilitati…cum poate sa schimbe becuri un copil asa mic??

    • Pai S. la 6 ani poate schimba un bec la o veioza…la 9 ani ma gândesc ca nu i se vor diminua abilitatile. Bine, eu nu stiu nici acum sa schimb un bec…am 34, dar nici nu m-a pus nimeni vreodata…nu stiu care dintre noi e mai fericit 🙂

      • m-a ajutat fetita sa schimb o piesa la robot (in casa eu sunt mesterul si inginera). Cateva zile a povestit cum a facut aia si aia, cum a tinut capacul, cum a montat ea paleta si cum a facut sa functioneze!. Un gest minor, o reusita extraordinara.

        La fel , de cateva sapt. isi taie unghiile singura, si e mandra! Da, aseara era franta de oboseala, i le-am taiat eu, dar mi-a zis ceva de genul: mami, dar pot si eu, doar ca sunt acum obosita si nu vreau sa am mizerie cu negru pe sub unghii.

        Gesturi mici=> copiii fericiti.

      • asa e, nu exageram, dar nici nu ii limitam…asta era ideea…

  44. Si dupa jumatate de an in care citesc si recitesc articolul si comentariile mi se mai deschid ochii pt lucruri noi din viata mea.

    Iti multumesc pt subiectul deschis – cat timp avem parte de miorlaieli si discutii e semn ca ne lipseste echilibrul – asa ca am corectat si incurajat si viata ni s-a imbunatatit!!

    • Sa stii ca si eu am observat asta in ultimele luni, de când am scris articolul! Ori de cate ori nu insistam pe responsabilizarea lui S., el incepe sa devina foarte nemultumit si dificil. Bob Doman a insistat sa ii dam chores 🙂 Pentru noi Bob e f important, pentru ca el a lucrat si lucreaza cu zeci de mii de copii. El insista f mult pe responsabilizare. Cat despre capacitatea lui S. de a face unele lucruri, chiar o are, poate planta flori in gradina, pateu monta dulapuri, cu siguranta poate sa isi stranga jucariile, sa se imbrace singur sau sa isi faca patul, dar…nu vrea 🙂
      Ma bucur mult ca te-au ajutat gândurile mele ❤

Trackbacks

  1. Activitati culinare | MNiko Creativ
  2. Activități educative copii – Cum ne purtăm cu lucrurile? | Machete Didactice
  3. Understood Betsy | Caiet pentru şcoala de...acasă
  4. Gradinarim | Caiet pentru şcoala de...acasă
  5. Jurnal de mama – saptamana 1 | My Blog
  6. Zece idei pentru un baietel de sase ani | Caiet pentru şcoala de...acasă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s