Din nou despre bataie, abuz si context

Acesta este un blog despre educatie timpurie. Am inceput sa scriu pe el pentru ca am descoperit ca un copil mic poate invata usor, in joaca, cu metode adecvate, mai multe decat poate invata un copil la scoala in mod traditional. Prin discutiile cu voi, prieteni cititori si bloggeri, simt ca am crescut mult.  De mai bine de cinci ani, va mai povestesc si despre cum ma invata pe mine copiii mei sa fiu mama, despre ceea ce cred ca am facut bine si, uneori, despre abordarile cu care am dat gres.

Fara pretentia ca stiu toate raspunsurile, fara pretentia ca sunt infailibila, va las povestile mele, din care voi sa alegeti ceea ce vi se pare bun si aplicabil.

Saptamana aceasta am scris un articol despre cum vad eu situatia corectiei fizice in contextul cazului Bodnariu. Unii dintre voi s-au bucurat, crezand ca, prin exemplul personal din viata mea, aprob bataia ca pe un rau necesar. Altii s-au revoltat de usurinta cu care justific palma la fund, urecheala si, in general, corectia fizica.

Si unii si altii ati scos cuvintele mele din context, facandu-va propria hermeneutica pe marginea lor.

Acesta a fost contextul:

 A treia oara era pe calorifer, cu geamul deschis, urmarind muncitorii care izolau blocul pe dinafara, la etajul patru. Daca nu era plasa la geam, Baietelul de argint ar fi fost azi o amintire. El si-a tras singur scaunul langa geam, el si-a deschis geamul, in cele doua minute cat a fost nesupravegheat.

Intr-o clipa l-am vazut zdrobit de caldaram. Nu stiu cum am avut puterea sa ma duc fara zgomot sa il trag de acolo. Si da, recunosc, l-am altoit ca sa nu mai faca niciodata asa ceva. Apoi am plans un ceas gandindu-ma ce ce putea intampla.

Situatiile extreme nasc uneori reactii extreme.

Citesc acum o carte despre gentle parenting. Citind-o, imi dau seama de cat de multe ori as fi putut reactiona mai frumos fata de copilul meu cel mare, cu mai multa intelepciune, calm, si eficienta pe termen lung. Cartea aceasta ma frustreaza, pentru ca imi pune in fata oglinda unui ideal la care nu am ajuns. In acelasi timp, trebuie sa recunosc ca da, aceasta este calea mai buna; ca am gresit si ma astept sa mai gresesc si in viitor, pentru ca sunt departe de a fi desavarsita. Dar invat.

Unii dintre voi s-au revoltat la Si da, recunosc, l-am altoit ca sa nu mai faca niciodata asa ceva, iar altii l-au gasit cu totul justificat pe Si da, recunosc, l-am altoit ca sa nu mai faca niciodata asa ceva, pentru ca situatia era deosebit de grava, de siguranta personala, de viata si de moarte. Unii l-au socotit abuz, altii metoda corecta de disciplina.

Am primit si urmatoarea remarca: Si da, recunosc, l-am altoit ca sa nu mai faca niciodata asa ceva.” – ce inseamna l-am altoit? Vorbesti de un baietel de numai 2 anisori da?!!! Ce te face sa crezi ca altoitul i-a dat o ” lectie ” buna , ca i-a transmis un mesaj , ca l-a facut sa inteleaga cat de periculos este sa se urce pe caloriferul de sun geam????
Pacat ca inca mai sunt parinti care considera ca altoitul/urecheatul/palma la fundulet sunt tehnici de educare a unui copil! Trist!

Eu am recunoscut o greseala. N-am reusit sa-mi pastrez zen-ul! Mea culpa! 

Privind in urma, corectia aceasta a fost modul in care parintii mei au gasit cu cale sa imi pazeasca siguranta. Perspectiva lor asupra acestui lucru a fost urmatoarea: mai bine iti dau eu o palma, decat sa faci un lucru necugetat si sa iti pui viata in pericol. Mai bine sa cunosti durerea provocata de palma mea, pentru ca vreau sa fii in siguranta si in viata, decat sa te las sa suporti consecintele unui fapt a carui gravitate pe termen lung tu inca nu o intelegi. Daca eu as fi fost mai buna decat parintii mei, as fi procedat mai bine. Nu am fost, in acel moment. Fata de parintii mei insa am cel mai mare respect si vad te iubescul din spatele metodelor lor de educatie. A durat un pic pana am priceput tot, dar nu le-as reprosa azi palma aceea.

Cand l-am vazut pe baietelul de argint trecand razant pe langa moarte, da, in acea situatie extrema, am socotit ca palma mea e un rau mai mic decat a-l vedea facut praf pe caldaram. Pentru ca la doi ani nu prea intelegi din conversatie ca atunci cand cazi de la etajul patru nu ii cresc aripi, ci mori. Nu ai notiunea pericolului, iar parintele trebuie sa te pazeasca de tine insuti.

Este aceasta calea cea mai buna de abordare? Am recunoscut deschis, dupa aproape sapte ani de parinteala, ca NU mai cred asa ceva. Da, exista solutii mai bune. Sa ii explici copilului de o mie de ori, cu infinit calm si cu blandete, ce are voie si ce nu are voie sa faca pentru a fi in siguranta. Si, in plus, sa il supraveghezi permanent. Iar in contextul acesta, permanent inseamna…permanent. Pentru ca doua minute de neatentie pot fi fatale. Iar pentru aceasta educatie ideala, trebuie sa fii parintele ideal, pedagogul ideal, omul ideal care modeleaza comportamentul ideal. Si sa ai cel mult un copil, de preferinta…ideal. Dar asta nu e musai.

Dar am comis un abuz? Au comis parintii mei un abuz fata de mine? A abuzat familia Bodnariu de copiii lor prin palma aceea ocazionala la fund?

Ce este de fapt, un abuz?

Haideti sa privim o ilustratie.

Sa spunem ca un copil se naste cu o problema medicala. Sa spunem, cu strabism. Parintii si-ar dori sa faca ceva sa rezolve problema copilului lor, si merg la medic. Acesta, dupa stiinta lui la vremea respectiva, le propune o operatie. Copilul ajunge sub bisturiu, operatia este pe jumatate reusita si, pe deasupra, are si o cicatrice. Dupa cativa ani, intr-o discutie cu alt medic, parintii afla ca strabismul s-ar fi putut corecta cu ochelari. Bine, ochelarii ar fi trebuit purtati permanent si nu ar fi rezolvat in totalitate problema, dar ar fi ameliorat-o mai mult decat operatia, iar solutia aceasta este mult mai putin invaziva. Dar, la finalul vietii, parintii au dat peste un doctor si mai bun, care le-a povestit ca strabismul este vindecabil complet, ba ochii vor deveni si mai puternici, dioptriile vor scadea simtitor, daca esti dispus sa faci cu copilul exercitii de urmarire si fuziune de cateva ori pe zi, in fiecare zi, cativa ani la rand.

Care este aici solutia ideala? Evident, ultima! Dar poate fi considerata cicatricea lasata de bisturiu un abuz?

Abuz, din perspectiva mea umana limitata (si completati-o cum vreti cu a voastra in dreptul vostru), inseamna sa lasi cutitul pe masa fara sa iti pese ca al tau copil il va lua si-l va baga in ochi. Cicatricea aceea este un abuz. O forma si mai grava de abuz la care ma pot gandi e ca un parinte sa ia cutitul si sa il arunce, la nervi, cu sange rece sau cu o placere diabolica in ochii copilului. Cicatricea aceea ar purta cu siguranta numele de abuz.

Ma uit la familiile care si-au crescut copiii cu asprime, spunand la sfarsit ca au scos oameni din ei. Relatiile lor poate sunt ceva mai reci, poate ca nu au reusit niciodata copiii sa se deschida fata de parinti, si nici parintii sa dea drumul acelui te iubesc din inima lor. Dar sunt o familie functionala, legaturile se respecta, isi poarta de grija unul altuia. Sunt mai reci, dar sunt in viata, in siguranta,  impreuna.

Ma uit si la familiile care au valorizat relatia mai presus de orice altceva, la parintii care au stiut sa isi educe copiii cu dragoste si blandete, cu vorba buna. Copiii aceia abia asteapta sa ajunga acasa, acolo e coltul lor de rai. Se simt bine impreuna, povestesc, rad, petrec timpul intr-o atmosfera frumoasa. Este acesta idealul? Evident! Este prima varianta un esec?

Esecul, dupa parerea mea (si voi sunteti liberi sa o aveti pe a voastra), e absenta familiei. Acolo unde abuzul, neglijenta, avortul, abandonul, moartea au dus la disparitia familiei.

Esec inseamna, dupa mine, sa cauti doar binele tau imediat. Daca un copil iti impiedica confortul, avortul e ok. Daca o mama batrana e prea greu de ingrijit, euthanasia e ok. Important sa-ti fie tie bine, restul nu conteaza.  Poti sa te numesti cum vrei, empatic, tolerant, politically correct. Sa nu ai familie inseamna ca iubirea ta sa se rezume la iubirea de sine.

Aveti grija ca, atunci cand aruncati covata cu laturile pedepsei corporale, sa nu va aruncati si parintii o data cu ele.

Daca bataia e un stil de viata, daca neglijenta, infometarea, abuzul e ceea ce primeste copilul in fiecare zi, da, scoate copilul de acolo! Aceea nu e familie, aceea e tortura! Pentru aceasta exista Protectia Copilului.

Lela, palma, urecheala, sunt greseli, si nu au scuza, ai dreptate.

Pentru greseli, exista iertare. Pentru purtari gresite, indreptare. Pentru conceptii gresite, educatie, consiliere, crestere. Pentru oameni imperfecti, care invata cat traiesc, care mai recunosc ca nu intotdeauna sunt la inaltime, dar si-ar dori sa incerce din nou, sa repare, exista relatii. Pentru relatii, exista familii. Pentru greseli si indreptarea lor, exista familii.

Cand amesteci abuzul cu greseala, se nasc monstrii de felul Barnevernet.

Nu am nici un dubiu cu privire la scopurile celor care orchesteaza miscarile Barnevernet-ului . Stiu sigur ca in planul lor global interesul superior al copilului nu valoreaza nimic. Ei vor pur si simplu sa ia copiii.

Altceva ma intriga.

Cine sunt functionarii Barnevernet-ului? Ce fel de parinti au avut ei? Ce fel de educatie li s-a dat, de se scoala dimineata fabricand pretexte pentru a distruge familii, copii si parinti, doar ca sa isi justifice activitatea, sa isi faca targetul, sa isi ia salariul. Ce fel de mama si ce fel de tata or fi avut cei care smulg cu sange rece copiii din bratele parintilor, care se uita cu scaraba la tanguirile mamei careia i s-a smuls copilul de la piept, care ii spun tatalui ca e jenant sa isi sarute fetita rapita de ei, care le dau 10 minute de conversatie la doua luni, si acelea sub stricta supraveghere, si fac asa fara ca inima lor sa le spuna ca asta e un abuz!  Oare au primit atata bataie incat s-au abrutizat in halul asta? Ma indoiesc, e ilegal in Norvegia! De unde generatia aceasta rigida in “perfectiunea” ei autojustificata, lipsita total de compasiune, care distruge familii cu indiferenta cu care se ardeau evrei in crematorii nu de mult? Au facut parintii lor “oameni” din ei?

Tare ma tem ca e generatia pe care mama a luat-o de pe pervaz si nu i-a dat nici o palma. Nici nu i-a explicat cu blandete ca pervazul e un loc periculos. Pur si simplu, s-au uitat la ei cum se suie pe pervaz si nu au spus nimic. Pana la urma, copilul trebuie lasat sa decida singur ce i se pare bine si ce e rau. Iar binele si raul sunt atat de relative, incat va fi ok orice va alege copilul, fiindca nu exista bine sau rau. Exista doar copii puternici care, daca vor, pot arunca de pe pervaz copiii victime, pentru ca binele lor imediat este tot ce conteaza, iar raul altuia e atat de indepartat, ca de la etajul patru la caldaram.

Doar ca, in lumea reala, Binele e Bine, Raul e Rau, iar copiii care cad de la etajul patru mor cu adevarat. Poate ca aici ar trebui sa incepem educatia timpurie, sa deosebim Binele de Rau, idealul de greseala si de abuz,  si sa ii invatam si pe copiii nostri diferenta intre oameni. Cand am terminat de invatat, sa dam verdicte.

 

 

 

 

 

 

7 Comments

  1. Raluca, eu te citesc cu placere si admiratie de mult timp, esti o mama extraordinara, dar aici nu ai dreptate. Te revolti impotriva organizatiei aleia fara destule informatii, eu sunt analist de informatii de meserie ☺
    Singurele informatii clare sunt ca parintii aia au recunoscut la antena3 ca isi mai altoiesc copiii, iar legea in norvegia nu permite nici palmutele. Nu se iau copiii in caz de o palma data la nervi, atunci se intervine sa ajute familia, nu ii iau decat in cazuri de abuz grav, si au si definit abuzul parca prin intermediul unui comunicat al ambasadei, in nici un caz nu e o palma ocazionala. Deci ei considera ca ce s-a intamplat acolo e grav. Ce s-a intamplat cu adevarat, nu putem sti pt ca e o ancheta in desfasurare, exista si posibilitatea ca autoritatile sa faca un abuz, dar NU avem destule date ca sa spunem asta
    Eu traiesc intr-o tara nordica, nu se accepta nici tipatul la copil, nici palmuta, crede-ma, nu traim intr-o conspiratie mondiala, daca se duce copilul la scoala si spune ca il bati, nu vine nici un bavernet sa ti-l ia, ci te intreaba despre ce vorba, discuta cu copilul, cu parintii, cu vecinii, nu ne ia nimeni copiii pe fantezii
    In exemplele date de tine, ai fi facut f multe ore de consiliere si ai fi primit ajutor si supraveghere, nu-ti luau copilul pt ca ti-ai pierdut control ul cand era sa sara pe geam
    Apreciez curajul de a recunoaste public altoitul si mai ales ca nu e ok si ca vrei sa schimbi
    Eu n-am fost educata cu bataia si nu mi-a fost frica de parinti, dar am primit palmute fix asa, cand eram calare oe-o fantana, cand am vrut sa sar cu umbrela de la etaj ul I, etc. Nu multe, dar destule. Nu le reprosez nimic parintilor pt ca m-am simtit un copil iubit enorm si stiu ca efectiv atat au putut ei, n-am ce ierta sau rascoli. Dar nu vrei sa stii ce-am simtit la fiecare dintre palmele alea, care inca dor daca ma gandesc la ele. .. palmuta da, doare f tare

    • Uite ca eu chiar cred ca Barnevernet-ul e odios si actioneaza abuziv, incalcand drepturile omului. Daca nu ar fi asa, daca nu as fi absolut convinsa, nu as fi scris nimic despre asta. E legal, stiu, ce fac ei, dar legala a fost si cremarea evreilor, si sclavia in State, si ororile comuniste si tot ce se intampla absolut legal in Coreea de Nord. Ororile pe care oamenii le pot face altor oameni sunt reale. Eu aleg sa-i cred pe Marius si pe Ruth, atunci cand cuvantul lor e tot ce sta impotriva Barnevernetului. Nu imi cer scuze pentru asta. Am citit, am intrebat prieteni care locuiesc acolo si da, mi-au confirmat suspiciunile. In Norvegia se iau copiii pentru mai putin decat palme date la fund. Se iau, pur si simplu, pentru o multime de motive fabricate absurd, nu trebuie sa dai palme la fund ca sa iti ia copiii, vor inventa ei pretexte. Parintii si copiii in cauza, stiu prea bine.

      • Let’s agree to disagree, atunci. Eu cred ca nu exista date si informatii concrete si concludente in acest caz
        Cat despre organizatia in sine, e posibil. Legislatia insa mie mi se pare pusa la punct si in interesul copilului. Cum o aplica oamenii, e alta poveste. Mereu vor exista sincope si greseli, exceptiile nu definesc sistemul. Personal, prefer de o mie de ori strictetea si siguranta pe care mi-o ofera aceasta tara nordica, in care n-am vazut copii bruscati, trasi, impinsi, loviti, insultati pe strada. In bucuresti vedeam in fiecare zi si ma durea sufletul si n-aveam ce sa fac…

  2. mikaela

    Apreciez si eu calmul nordicilor,insa nu ar trebui sa ne ghidam numai dupa aparente,ele pot fi inselatoare.Oare de ce ,tari nordice,ocupa un loc fruntas la suiciduri,oare calmul nu reflecta constrangeri,implicit frustrari,apoi depresii..? Nu cumva e o oala sub presiune? In tarile nordice oamenii sunt setati atat de bine,incat daca faci o fotografie te trezesti cu politia dupa tine.Nu ai voie sa privesti,sa admiri,sa faci fotografii ,pentru ei e ceva suspect.Esti suspect si daca iei o frunza de jos,privesc din masini si probabil anunta degraba,ca asa inteleg ei respectul pentru mediu,natura.Adica e mai mut decat trebuie pentru a fi un bun cetatean,un bun crestin.Sunt spalati pe creier,niste capete de lemn.Un sistem comunist,un sistem inchis,asadar ,haideti sa nu-i mai ridicam in slava cerului.Va garantez ca sunt destui oameni seriosi care au vazut si ce nu se spune.

  3. Marin Ramona

    Magistrală,ca întotdeauna!

  4. Si eu sunt romanca ca voi, si am judecata intunecata de obisnuinta romaneasca: 63% copii sunt loviti in Romania, 25% din romance sunt lovite, mare parte nici nu fac reclamatie la politie de rusine, 1 din 10 romance au fost supuse agresiunilor sexuale pana la 18 ani.

    Si mie imi vine sa urlu in situatii extreme: am probleme cu controlul emotiilor si furiei (si sunt 99% sigura ca e datorita agresiunii parintilor si lipsa respectului fata de mine). Ma ajuta rugaciunea, ma ajuta sa numar pana la 5, inca mai lucrez sa imi tin gura (sunt femeie, da?😀 ). Incerc sa notez si sa imi repet secvente care le-am vazut si experiente care le-am facut….sa ma ancorez in aceste solutii, pt ca evident nu le-am invatat de copil de la mama, asa ca pot sa le invat acum din carte/de la altii. M-a ajutat enorm psiholoaga si sunt sigura ca as mai avea nevoie de ani de psiho-terapie pt a scoate toate lacrimile inghitite, toata furia cu care as fi dat inapoi in mama cand ma lovea si eram neputincioasa si fara aparare.

    Nu, agresivitatea nu are scuze si nu suntem suficient de obiective sa analizam cate urme lasa in copilul propriu agresivitatea unui parinte. Daca atata a suferit copilul meu de la o lovitura de la un strain, cum ar fi fost sa traiasca in casa cu acea persoana care o lovea, zi de zi? Si cum e sa nu fie nimeni sa o apere?
    Fetita mi-a fost lovita zilnic, stransa de gat, amenintata cu moartea de un coleg la scoala. Da, asa se purta si mama cu baiatul si baiatul o facea…din dragoste. M-a durut sufletul, am vorbit cu mama baiatului cred ca de 10 ori, agresivitatea a fost pana i-am atras atentia mamei ca e abuz sa isi descarce nervii ei pe copil! A 2a zi totul s-a schimbat.
    Si sa nu uitam, e ilegal si in Romania. Nu respect legea – ma mut in Somalia, acolo nu e lege. De aceea oamenii sunt mult mai calmi si mai linistiti si mai sanatosi in familiile fara conflicte, am in ultimii ani multe in jur, ba chiar am cunoscut familii fara niciun drum la farmacie de multi ani!.

    Cateva idei din viata mea, ce mi le repet periodic, poate imi intra in cap:
    – cand simt ca ma infurii si imi pierd controlul numar pana la 5 si tac(nu imi iese mereu, v-am zis ca sunt femeie….tacerea nu e atuu-l meu)
    – cand am omorat puii de rata la 2 ani, mamaia mi-a aratat cum i-a aruncat in toaleta si m-a tinut sub supraveghiere mai atenta o perioada, si vorbit frumos
    – un coleg de facultate pe la gradinita era singur acasa si s-a urcat in bucatarie pe cutia de tabla legata in exteriorul geamului, etajul 4, si arata copiilor de jos nu stiu ce. Tatal a venit, l-a vazut de departe, a intrat in casa si l-a prins si tras inapoi. Nu l-a speriat, nu a tipat la el, i-a explicat apoi ca e fragila cutia, si a blocat geamul.
    – dr nu m-a tras de urechi cand am venit cu colesterolul mare, desi ar fi facut-o in follosul meu ca gateam 500gr de unt pe saptamana.
    -sa las iubirea si toleranta si respectul sa conduca relatia cu copilul si sotul si cu ceilalti. Fix asa cum mi-ar placea sa fiu tratata.

  5. Daniela

    Intrebarea care ramane este: Ce este mai traumatic pentru copil? Este o palmuta sau urecheala, pentru care si mama are mustrari de constiinta si-i plange sufletul? Sau despartirea de familie, sederea printre straini, umblarea prin familii foster si multe altele?
    Eu nu am primit corectii fizice in copilarie, mama este chiar si acum (la 70 de ani) impotriva lor, asa ca nu stiu cum este sa le fi primit. Dar, va intreb pe voi, cele care aveti amintiri dureroase, credeti ca va era mai bine sa fiti smulse din familie si puse in alte familii surogat??? Asta s-a intamplat copiilor Bodnariu, inclusiv bebelusului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s